Nu sunt jurnalist de meserie și nici scop nu mi-am propus ca să devin, fiindcă mereu am fost timid în a-mi exprima gândurile, dar am scris și scriu în continuare despre evenimente și oameni frumoși din Criuleni.
Îmi amintesc primul meu articol, „Biblioteca, ultima redută”, ce a fost publicat în ”Est-Curier”, un articol despre meseria de bibliotecar, problemele acestor instituții culturale. L-am scris așa, la galop, pe foaie, cu pixul, încă în anul 2012. Și așa, într-un gând, am mers timid la redacția ”Est-Curier”din Criuleni și i l-am înmânat regretatului Gheorghe Motricală. El m-a privit un pic din curiozitate, a luat articolul, l-a cercetat atent cu privirea. Mă simțeam la fel ca tânărul care și-a adus caietul său de confesiuni regretatului Victor Dumbrăveanu, caiet din care până la urmă a ieșit minunata nuvelă „Galopul cailor de lut”.
– Ce este aici? – mă iscodi el l-a început, încercând să citească de pe foaie…
– Nu! O să-l citiți mai târziu, după ce plec! – zic eu mutându-mă timid de pe un picior pe altul.
– E o știre? Un articol? Un crochiu? – mă întrebă din nou.
– Mai ceva! E despre noi! E despre mine – răspund eu enigmatic..
– Bun, îl voi citi mai pe urmă. E cam lung, da nu-i nimic, vedem noi ce facem.
Am plecat grăbit, fără a stabili o nouă întâlnire și cu puține speranțe că rândurile înșirate de mine vor ajunge la tipar. În următoarea ediție a ziarului mi-am admirat articolul publicat absolut integral, articol ce a ocupat o pagină întreagă. Am primit multe aprecieri și mulțumiri din partea colegilor, fiindcă fiecare din ei s-a regăsit în gândurile mele.
Eram fericit, eram împlinit. Cu alte cuvinte botezul meu în jurnalismul amator avuse loc. Și „nașul” a fost Gheorghe Motricală, cel care avuse răbdarea să culeagă textul meu la calculator, să-l redacteze, cizeleze. El a fost primul care a intuit în „galopul” meu un potențial.
La următoarea revedere, o banala întâlnire pe o stradă din Criuleni, mi-a întins mâna de departe:
– Salutare! De ce nu mai intri? De ce nu mai scrii?
– Nu prea am timp, m-am justificat eu, și-apoi nu sunt sigur că va ieşi ceva…
– Ce vorbești! Scrisul este pentru tine! Ai fler, ai talent, știi să-ți așterni gândurile pe foaie. Uite, îți propun o colaborare: să scrii despre oameni, evenimente, fapte, gânduri, frământări, tot ceea ce prezintă interes pentru public. Te voi ajuta…va fi o colaborare frumoasă.
Și mă îmbărbătam! Și prindeam la curaj! Și scriam…
Am scris de atunci cred peste 50 de articole în ziarul regional. Continui să scriu și azi.
De atunci, când intram la redacție sau când pur și simplu ne întâlneam prin Criuleni, dl Gheorghe mă oprea să discutăm. Mă întreba tot timpul despre viață, succese, frământări. Despre noi, oamenii simpli. A fost unul din puținii căruia i-am destăinuit gândurile, planurile, viziunile. I-am povestit despre viață, aspirații, mărunțișuri… i-am povestit despre cum mi-am construit casa, cum cresc băieții mei, despre familie, cum mă descurc, etc. Vorbeam despre articole, viitoarele articole. Vorbeam că cel mai bine adevărul trebuie de scris simplu, așa cum e el – fără pompozități, fraze frumoase și cuvinte false, pentru a ajunge la inima și sufletul cititorului simplu. Îl interesa orice, era gata să asculte la nesfârșit și întotdeauna când mă întâlnea îmi zicea:
– Mai oprește-te, Alexandre! Trecem viața la galop și nu mai avem timp să medităm. Cum vă mai descurcați voi, tinerii? Ce mai faceți?
De un an de zile merg prin Criuleni și nu mă oprește nimeni să mă întrebe de viață. De un an de zile galopul meu parcă e împiedicat. De un an de zile mă tot mut timid de pe un picior pe altul atunci când trec pragul redacției ca să aduc un nou articol și doar privirea veșnic căutătoare de adevăr simplu ce parcă mă urmărește din portretul de la sediul redacției și vocea blândă a doamnei Elena Motricală, face ca rândurile așternute de mine să prindă conturul istoriei unei vieții simple.
Și ies din redacție hotărât într-un gând: galopul continuă…
Alexandru Rusu
