Longread

Casele tradiţionale din Izbişte – perle ale patrimoniului cultural

Alexandru Rusu

Casele tradiţionale de la Izbiște - perle ale patrimoniului
arhitectural local
Prispa, pridvorul, tinda sau veranda sunt cele mai îndrăgite elemente arhitecturale ale caselor tradiționale vechi moldovenești. Nu poți trece fără emoții pe lângă o căsuță bătrânească cu prispă sau pridvor. Te cucerește din prima și rămâi vrăjit întotdeauna de simplețea și armonia liniilor, albeața pereților văruiți, „horboțica" din lemn de la streșina casei. Dimensiunile acestor case sunt optime pentru traiul unei generații, iar ferestrele lor mici privesc, ademenindu-te într-o altă lume. Și e nevoie doar să pășești în curte, că auzi parcă aevea vocile zglobii ale copiilor, ce altă data umpleau ogrăzile, mirosul pâinii proaspăt coapte și sunetul ciocanului de gospodar ce meșterește ceva prin ogradă. Multe ar putea povesti aceste căsuțe…
Am numărat în Izbiște, sat cu o istorie de peste 560 de ani, cam 30 de case tradiționale, de altă dată, care pe zi ce trece îmbătrânesc tot mai mult și sunt pe cale de dispariție.
Din ele doar câteva sunt în stare bună, și mai puține sunt locuibile.
Cum se construiau în trecut astfel de căsuțe?
Evident, cu grijă, după un ritual întreg, la fel cum făceau orice muncă gospodarii de altă dată.
În primul rând, totul începea de la alegerea locului pentru casă - să fie în apropiere de apă potabilă, izvoare și fântâni, să nu fie pe culmi ridicate ca să nu te rupă vântul iernile geroase și, desigur, să fie în fața soarelui ca să te lipești de perete și să simți căldura lui... De aceea cele mai multe din casele vechi și, în general, vatra satului, s-a întins de-a lungul râulețului de altă data și în apropiere de izvoarele bogate în apă.
Și cel mai important: într-o familie cu mulți copii, regula de aur era ca mezinul să rămână în casa părintească sau să-și construiască propria casă în ograda părinților, ca să aibă cine avea grijă de bătrânețile lor.

Casa în care locuiește familia Cebotari Ghenadie. Foto prezent.

Construcția casei începea cu sfințitul locului, iar în temelia casei, la primul rând de piatră clădit, se zidea în perete o candela aprinsă și o stiblă de busuioc ca să vegheze mereu lumina credinței în acea casă.

Vergilia Cebotari:
„O păstrăm ca pe ochii din cap: soțul voia să facem ceva schimbări, să schimbăm acoperișul ferestrele, dar eu sunt categoric împotrivă! În fiecare an de sărbători o dau cu var, vopsesc prispa, pridvorul, o gătesc de sărbătoare ca pe un membru al familiei."
.
Poziția și locul casei în ogradă era la fel primordială. Era important casa să fie mai în spatele ogrăzii, ca să nu fie răscolită de privirile multor drumeți curioși, iar până la poartă să fie o cărare, potecă umbrită din părți și deasupra de vița de vie. „Balcon" cum îi mai zic sătenii. Iar însăși casa numaidecât trebuia să fie cu fața la amiază, iar dormitorul sau odaia de locuit mai bine zis, trebuia să fie la răsărit, ca primele raze ale soarelui să servească drept ceasornic pentru stăpâni. Știau rostul în toate buneii noștri!
Cel mai important element al construcției era fundamentul casei: săpat în jos cam de jumătate de metru și aranjat cu pietre bine cioplite aduse cu carele și căruțele, tocmai din Șăbana, o mica carieră locală de piatră aflată cam la vreo 4-5 km de sat, în masivul de pădure Măsărău.
Materialele de construcție pentru pereți erau și ele cam aceleași pentru fiecare familie. Principalul material de construcție era desigur argila sau chiar pământul din ogradă. Rareori casele erau construite din piatră, ceea ce vorbea despre statutul gospodarului. Însă cel mai des din lampaci din lut sau pământ în două cu paie.
Construcția propriu zisă începea cu o clacă cu „neamurile" pentru a face lampaci din „călcătura" de lut și paie pregătite din timp. Lutul se „călca" neapărat cu calul sau vitele, ca copita, sub greutatea animalului, să ajungă până la fund. Lutul deja amestecat cu paie trebuia lăsat cam o săptămână, ca paiele să putrezească un pic și să se înmoaie ca să nu înghimpe când avea să fie lucrat manual.
O altă metodă de construcție era „în valcă", adică umplerea și mutarea treptată scândurilor ce serveau drept fețe pentru pereți, cu lut și „din când în când" câte o piatră. Casele inițial erau acoperite cu stuf, rareori cu oale roșii, prea scumpe pentru multe familii de țărani. Pe urmă pe la mijlocul sec XX, se acopereau cu oale din ciment, care se turnau în colhozul de pe atunci, ca până în final mai toți să treacă la foi de ardezie mai ieftină, accesibilă și ușor montabilă.
Casa regretatului Petru Cebotari, născut în 1918, casă construită prin anii 1890, încă de către Grigore Cebotari, tatăl său. Casa în care au trăit trei generații: tată, fiu și nepotul Alexei Cebotari, decedat timpuriu.
Cebotari Fevronia, moștenitoarea Casei Cebotari (foto prezent):

„Socrul meu a fost muzicant, la fel și tatăl său și soțul meu – toți erau trompetiști, dar casa și-au construit-o singuri. Doar la pridvor au adus un pietrar din Mașcăuți, la fel și piatra moale, calcaroasă de cioplit, de acolo au adus-o. E făcută din lampaci de țărână cu paie, dar încă mai ține și azi după cum vedeți! Noi, ai casei îi spunem mai în glumă, mai în serios „casă muzeu", dar am locuit o vreme în ea, până soțul nu a ridicat o casă alături, mai modernă și mai încăpătoare".


Casa lui Sprincean Mitrofan Filip, a.n 1894, socrul Anei Sprincean, născută în 1940, proprietara casei în prezent.
Într-un loc foarte pitoresc, mahalaua numită Salcânei și-a făcut casa și Sprincean Mitrofan Filip a.n 1894.
Ana Sprincean:
"Casa a fost construită în anul 1916, clădită în valcă, adică lut cu pietre. Inițial a fost acoperită cu șindrilă din lemn, ca mai apoi prin anii 1950, să fie acoperită cu oale sure din ciment, făcute în colhoz. Coloanele, piatra și ornamentul pridvorului au fost aduse de la Mășcăuți, la fel și meșterii care au sculptat în piatră au fost de acolo. Foarte bun loc de casă și-a ales tata-socru Mitrofan: dosit de vânturi, lângă pădure, departe de centrul satului. De aceea a rămas fără stricăciune în timpul războiului, cât am fost evacuați. Pitorească mahala…în prezent rămasă pustie pe jumate… "

Pridvorul casei Cabaniuc Xenofont, foto prezent
O altă casă din centrul satului este casa construită de Xenofont Cabaniuc, născut în 1878. Fiind mai înstărit,cu pământuri pe moșia satului, a construit casă mare cu beci sub ea, acoperită cu oale roșii românești, cu pridvorul făcut la comandă de meșteri din Trebujeni. Casa mare, încăpătoare, a fost însă pe jumătate nevalorificată, deoarece a avut, împreună cu soția Lucheria, un singur copil. Dar casa a fost numai bună pentru familia fiului Boris, care a avut tocmai 13 copii! Casa a fost locuită până în anii 2000, când mezinul familiei Cabaniuc a plecat în lumea celor drepți, iar nepoții s-au împrăștiat în lume.

Element decorativ din piatră
Ferestrele, ușile dar și numeroasele elemente decorative din lemn, erau făurite de numeroșii meșterii locali, ca de exemplu: Vatavu Tudor, Chetrean Grigore, Chetrean Feodosie, Rotari Anatolie, Stanila Alexei, Ermurache Ștefan etc.

Câteva din aceste perle arhitecturale, căsuțe de cel puțin un secol vechime, care s-au păstrat bine le puteți admira și astăzi în Izbiște.
Case vechi, cu pridvoare cioplite în piatră mai sunt încă multe în Izbiște. Din ele putem menționa: casa Cozma Ermurache, casa Vatavu Pelagheia; casa Verdeș Profira, Casa Vladimir Stănilă, casa Stănilă Chirilă, casa Vatavu Tudor etc.






Autor: Alexandru Rusu, bibliotecar, Biblioteca publică Izbişte
Back to top button