Covorul-călător și ”lampa lui Ilici”, aduse în Altai de către un moldovean din Susleni

În colecţia Muzeului de Istorie și Etnografie Criuleni de curând au fost incluse şi sunt deja expuse publicului câteva exponate noi. Este vorba de două covoare țesute manual – muzeografii spun că din cânepă, un costum național femeiesc care datează cu 1940 și prosoape, broderii de epocă. Unul dintre covoare datează cu anul 1814 – anul este ţesut pe marginea covorului, iar despre celălalt se presupune că e și mai vechi şi datează aproximativ cu anul 1750. Vladimir Paladi, directorul muzeului, ne informează că ambele covoare sunt donate muzeului de către familia Octavian şi Nina Cojocari din Criuleni (imaginea centrală). Unul dintre covoare apare şi pe o fotografie de familie, făcută la începutul anilor 50 ai secolului trecut în Ţinutul Altai, din Federaţia Rusă. Acolo buneii şi părinţii lui Octavian Cojocari au făcut case, deportaţi fiind în 1949, iar un perete l-au împodobit cu acest covor – unul dintre puţinele lucruri pe care familia Noviţchi le-a luat cu ei în exil.

În acest an, se împlinesc 70 de ani de la valul de deportări început în 1949, iar familia Cojocari a acceptat să ne povestească istoria familiei lor şi a “covorului – călător” care acolo, în depărtatul Ţinut Altai, le-a amintit părinţilor  de origini şi de baştină…

Octavian Cojocari zice că se trage dintr-o familie de profesori, care au muncit la Susleni, r. Orhei. Și dânsul cu soția Nina au fost profesori, 40 de ani, începând cu august 1972. El – după institutul de la Tiraspol, iar dumneaei – după școala pedagogică.

IMG_3828

Octavian şi Nina Cojocari.

Istoria covorului, spune Nina Cojocari, începe cu faptul că acesta a fost țesut de surorile Maria și Ana Caraman, din Susleni, Orhei. Una era căsătorită cu neamțul Gustav Șvaițer, iar cealaltă – la fel, cu un neamț, pe nume Iacob Kiserman. Aceste două surori au țesut covorul cel pe care era trecut anul 1814, iar mâca (n.r. – bunica) lor a țesut covorul celălalt, cu ”curcani”, care presupunem că  datează cu1750.

Una dintre aceste două familii – cea a lui Iacob Șvaițer, l-au crescut pe bunelul lui Octavian, pe nume Boris Novițchi. El nu le era fiu, probabil, l-au luat de suflet de la vreo familie mai numeroasă, dar i-au făcut un viitor, i-au dat școală. Nemții cu soțiile lor au plecat mai târziu în Germania, iar Boris Novițșchi, devenit om cu mâini de aur, rămăsese la Susleni, căsătorit cu Anisia Ilev, cu un fiu și o fiică, Andrei și Iulia. Luase omul credit din bancă și către anul 1942 avea o moară cu oloiniță și o afacere prosperă. Iulia se căsătorise cu Emilian Cojocari din Mârzești, tatăl lui Octavian, și ei ambii profesori, și deja îl adusese pe lume pe primul lor fiu, în 1948, pe nume Andrei. Venise sovieticii, și toată familia Novițchi, inclusiv Iulia cu fiul Andrei de numai 9 luni, în 1949, au fost îmbarcați în marfare și trimiși în Altai, raionul Suețk, satul Melnikovskoe. Emilian Cojocari n-a fost inclus în lista deportaților, dânsul însă a ales să meargă cu Iulia în Siberia, să fie alături de soție și pruncul lor. Buneii Novițchi au luat cu ei cele două covoare, niște bijuterii, ceva pâine, apă. Iulia și-a luat doar copilul. În Susleni le-a rămas toată averea.

A electrificat regiunea și a fost primit, drept răsplată, în partid…

Octavian Cojocari, din cele povestite de părinți: ”Când au ajuns în Siberia, la gară, de prin împrejurimi venise președinți de kolhozuri, ca un fel de ”cumpărători de robi”, și din familiile aliniate de-a lungul trenului, vreo 15 vagoane, își alegeau lucrători. Pe familia Novițchi nu i-a ales nimeni pentru că semănau a boieri. Erau îmbrăcați în sacouri cusute bine, cu nasturi perechi și cu poalele parte peste parte, erau simpatici și arătau îngrijiți. Până la urmă, n-a avut încotro un președinte, și i-a luat la Melnikovskoe. După ceva timp, când au aflat ce specialist e bunelul Boris Novițchi, președinții din kolhozurile vecine au făcut o listă și îl luau pe rând la ei, ca bunelul să le facă electricitate. Vorba e că odată ajuns în kolhoz, a văzut la brigada de tractoare niște generatoare mari, despre care președintele de kolhoz a spus că nu sunt funcționale și nu le folosea. Bunelul învățase la români la un colegiu tehnic, cunoștea cum se face circuit electric și știa pentru ce sunt generatoarele. A cerut președintelui doi oameni de ajutor și în trei luni făcuse linie electrică în brigada de mașini și tractoare, apoi conectase tot satul, pentru care lucru primise un premiu – o motocicletă. Așa a ajuns să lumineze ”lampa lui Ilici” la Melnikovskoe datorită moldovanului Novițchi. Apoi, a electrificat și celelalte kolhozuri, după cum se făcuse lista. Devenise cunoscut în tot raionul și regiunea Altai. Pentru că a muncit bine, Novițchi a fost primit în partid, a primit drapelul roșu de muncă și a fost trimis să se odihnească vara, cu un grup de kolhoznici, în Crimeea…”

Familia Cojocari a revenit în Moldova în 1956, inclusiv cu Octavian care se născuse în 1950 în Melnikovskoe, iar bunelul Boris Novițchi a revenit în 1960.

A cumpărat fosta sa gospodărie și a mai făcut două case

La Susleni, familia Novițchi lăsase casă și 40 de ari de părmânt în jur, o moară cu oloiniță, un depozit, cai. Octavian Cojocari își amintește: ”Noi ne-am întors în 56, eram mic, și îmi amintesc, că un copil cu care mă jucam m-a chemat să-mi arate o grădină mare. Am mers, dar nu știam că era grădina bunelului. Alături era casa lui, în care între timp se deschisese internat – trăiau în el copii care veneau la Susleni din localități să învețe la școală de 10 clase. Am văzut casa, am văzut moara. Livada au tăiat-o ca să facă focul cu lemne în internat. Bunelul a revenit în 1960, s-a azejat cu traiul la o cumnată, și l-a ajutat pe tata să pornească și să facă o casă. Noi ne-am mutat în casă, peste patru ani, iar buneii s-au mutat în locul nostru. Era membru de partid, respectat, și mergea zilnic să-și vadă casa, moara. Și visa să o recupereze. Șefii de atunci au spus că nu-i pot da casa înapoi, dar că ar putea să i-o vândă, după ce a mai lucrat în kolhoz vreo câțiva ani, la brigada de tractoare, pentru că se pricepea la reparat motoare. Dar nu a cumpărat toată gospodăria, ci numai a treia parte, pământul fiind împărțit drept locuri de casă altor familii. Bunelul a stricat fosta sa casă, moara care intre timp arsese, și din materialele celea vechi își clădise o altă casă. Noi cu Nina am trăit tot în casa lui, până ne-am mutat la Criuleni. Așa a făcut bunelul patru case în viața lui. În Altai bunelul făcuse casă din lemn, pentru că pe el l-au pus șef pe stație de mașini și tractoare. Părinții mei au ridicat o casă din nuiele cu lut, cu acoperiș tot din lut, de pe care iarna noi, copii mici, ne dădeam cu sania – omăt era mult, că acoperea și casa noastră”.

Covoarele și alte obiecte din patrimoniul câtorva generații de susleneni au ajuns la muzeul din Criuleni. Nina și Octavian Cojocari au decis să doneze aceste obiecte muzeului, pentru că, deși le sunt foarte dragi, nu au unde le păstra. Covoarele au stat pe pereți în casa Iuliei Cojjocari, până în 2017, până în ultima sa zi de pe pământ. Tot la muzeu a ajuns și costumul național al Iuliei Cojocari, pe care i l-a cumpărat tatăl său în 1940

IMG_3830

Iulia Cojocari în costum național, a. 1940. Costumul este donat Muzeului de Istorie şi Etnografie Criuleni.

Octavian Cojocari are și un al doilea motiv, de ce a transmis lucrurile părinților și buneilor săi muzeului. ”Iată s-a scris monografia despre satul Susleni. Autorii au venit acasă la părinții mei, i-au fotografiat, le-au cerut diferite documente, fotografii, și au spus că vor scrie despre ei în această carte. Pân la urmă, în carte nu a fost inclus nimic din istoria familiei. Când s-a făcut cartea – iată începe politica – la putere erau comuniștii. În carte au apărut mai multe fotografii ale comuniștilor de atunci, contemporanilor, nu și fotografiile din arhiva familiei noastre. În schimb, în ea s-a găsit loc pentru fotografiile tuturor răstignirilor din Susleni, care nu neapărat au valoare artistică…”. Octavian Cojocari afirmă, că despre deportări nu se vorbea nimic în familie, de frică să nu spună copiii ceva ce nu trebuie prin sat, să nu scrie ceva în vreo compunere. Mama Iulia, pân la ultima suflare, s-a temut de autorități, pentru că știa că vreme îndelungată au fost la evidența serviciilor secrete, câteodată își dădeau seama că sunt urmăriți, supravegheați…

P90214-083653

Vladimir Paladi, directorul muzeului, demonstrează unul din covoarele familiei Cojocari-Noviţchi

Câțiva ani în urmă, familia Cojocari s-a mutat cu traiul la Criuleni. ”Sunt de baștină de la Șoldănești, și mereu mi-am dorit să trăiesc pe malul Nistrului. Am găsit aici această casă, din geamurile și de pe balconul căreia vedem anul împrejur Nistrul. Casa de la Susleni, pe care bunelul Novițchi a refăcut-o din materialele vechi, am vândut-o, și acum ne adunăm copiii și nepoții aici, pe malul Nistrului…”, spune Nina Cojocari o mică frântură din povestea lor de viață, care este la fel de întortocheată și zbuciumată, ca cea a părinților și buneilor, doar că în condițiile altor realități.

S. Cernov

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *