Eu am crescut în vecinătatea unui aeroport, dar aș fi putut fi etichetată ușor și trecută în tagma celor”speriați de avioane”. Nu știu de ce, din pruncie, avioanele mi se asociau cu războiul. O fi fost de vină tabloul cu ciobănașul omorât de un avion militar, pe care l-am văzut înainte de a merge la școală sau vreun glas al memoriei genetice, căci buneii au trecut prin urgiile a două războaie mondiale. Nu știu. Cert e că oriunde aș fi fugit sau m-aș fi ascuns, când decola vreun ”cucuruznic” alergam cu sufletul la gură acasă, târâind-o și pe Ruhlea, capra, după mine. Până am ajuns la școală mi s-a explicat că nu toate avioanele omoară copii și că de fapt noi trăim în pace, că avioanele respective duc oameni de la Ocnița la Chișinău, și m-am debarasat de acea frică.
Ajunsă la o vârstă mai mare, un sentiment de nesiguranță și neliniște m-a cuprins când am văzut prima dată o navă militară acostată într-un port unde anterior vedeam doar croaziere luxoase. Țevile tunurilor îndreptate spre mal, elicopterele, bărcile cu care era dotată, impresionau, dar mi s-a explicat că aceasta vine pentru a organiza excursii pentru copiii care vor să descopere o navă militară adevărată. Mi-am dorit atunci ca nimeni, nici un adult, nepoții, strănepoții mei, să nu o vadă în acțiune. Dorința persistă, dar nave sub un alt steag tulbură liniștea copiilor din Ucraina și ne țin în alertă și pe noi. Mai bine de zece luni trăim cu războiul sub coaste. Două milioane de oameni, inclusiv 200 mii de copii, au fost deportați de cei pe care până nu demult îi considerau frați de sânge.
Hersonul, care ne umplea ograda cu harbuji vărgați și dulci, Melitopolul de unde aduceau puieții de cireși cu fructe gustoase, Nicolaev, Kiev, Harkov, unde creșteau fericiți copii prietenilor, rudelor noastre, au devenit orașe-martire. Sirenele urlă la Odesa. Toate acestea se întâmplă în secolul XXI, când omenirea, trecută prin atâta foc și pară, ar fi trebuit deja să conștientizeze că cel mai de preț dar e Viața.
Lucruri stranii se întâmplă pe glob acum. Țara care și-a asumat rolul de eliberatoare a Europei s-a transformat în cotropitoare, conducerea ei își trimite cetățenii să omoare și să moară. În adresa Moscovei nu se mai cântă demult cântece de fală. Numele țării mari și bogate, unde tot locuiesc prieteni de ai noștri, a fost transformat în cuvânt de ocară, iar conducerea ei refuză armistițiul chiar și pentru zilele de Crăciun, deși putea fi altfel… E un război absurd, nedrept și periculos. Când armele nu tac, banii nu au miros, plânsul copiilor nu se aude – mai suntem oameni?
Am ajuns la o nouă cumpănă dintre ani și doresc ca în orice colț al lumii să fie prețuită Viața și Pacea, să fie alungate Frica și Umilința, Lăcomia, Hoția și Barbaria.
Cineva îmi va spune:” Multe vrei!” Deloc, vreau doar ca toți copiii lumii și ai mei să nu știe ce e război, să fim atenți la suferința aproapelui, să ne câștigăm onest bucățica de pâine și să o putem împărți cu cei care uneori nu o au. Să ne amintim de îndemnul străbunilor: ”Fă rai din ce ai, dar și altuia să dai”.
Acești ultimi doi ani ne-au demonstrat că oricât de bogat ai fi, dacă ajungi închis în casă, nu te mai bucură decât aerul pe care îl poți respira fără mască, comunicarea cu cineva și cerul senin, pașnic, mirosul florilor, trilul păsărilor.
Să fiți sănătoși, să fiți voioși și să aveți ce vă doriți și știți că nu vă va face dependenți de nici un curent, fie el politic, social sau electric în noul an, care bate la ușă și în toți anii care ne sunt hărăziți la fiecare să-i trăim pe acest pământ.
Vă mulțumim că ați fost sursa noastră de inspirație, eroii și cititorii noștri pe parcursul anului 2022 și sperăm să primiți ziarul ”Est-Curier” în casele D-voastră și în 2023.
Elena Chiriac
