Pârjolul ce a distrus liniștea omenirii în 1941-1945 nu a cruțat nici o familie. Au murit milioane de oameni de diferite naționalități, au rămas milioane de văduve și copii orfani.
A fost al doilea război mondial care s-a sfârșit oficial la 2 septembrie 1945. La 9 mai, în spațiul ex-sovietic, din inerție, oficial, sărbătorim victoria asupra fascismului. La monumentele din satele noastre cei care au simțit aroma prafului de pușcă în acele timpuri privesc deja de sus la flori de liliac, lalele, ce se așează timid pe postamentul unde sunt încrustate numele veteranilor celui de al Doilea Război Mondial. Dor aceste flori mai ales
pe tărâmul dintre Nistru și Prut, unde oamenii au trecut prin două recrutări pe diferite baricade. La război nu ai dreptul la alegere: te conformezi ordinului, altfel devii dezertor sau cadavru.
… Pe ulițele satului nostru treceau doi bărbați avani cu picioare de lemn. Unul blond și altul brunet. Anatolii Alexeevici, cel bălai, aviator, pictor, venit din Rusia și stabilit în localitatea noastră, era veșnicul invitat al întâlnirilor elevilor cu veteranii de război. Nanu Vanea, cum îi spuneau sătenii, era mai zvăpăiat din fire și era unicul bărbat care plângea în hohote când auzea muzica de petrecere. Între timp lumea a aflat că astfel el plângea de necazul că niciunul din camarazii cu care a ajuns pe la Visla nu și-a mai revăzut casa părintească.
Din mormanul de pământ ce s-a creat în urma obuzului l-au scos doar pe el, ”cantujnic”, adică contuzionat și fără un picior. Avea 20 de ani și a reușit să treacă prin două fronturi, inclusiv să guste și din amărăciunea Doftanei.
La 9 mai lângă monument se recitau poezii, răsuna ”Catiușa” în primele rânduri stăteau veteranii cu steluțe roșii în piept, iar peste drum tăcuți și cu ochii înlăcrimați – bărbații care tot au fost luați să-și apere patria, doar că într-o altă armată…
Copii fiind, îi priveam cu interes și pe unii, și pe alții, deși multe nu înțelegeam pe atunci. Așteptam să se termine
mai repede cuvântările, ca să intre în mulțime femeile cu coșurile pline cu biscuiți, bomboane și bragă făcută în
casă. ”Ține de sufletul tatei, că iată-l e al treilea scris pe placă”. Priveam spre monument și mi-l imaginam pe tatăl acelei femei. Vecinul, un munte de om, începea să cânte ”Tăticul meu e la război, de când aveam un an sau doi, și nu mai vine înapoi, tăticul meu”. Nu era inclus în programul festiv, dar nu se putea abține. Copiii își prindeau mai strâns părinții de mână, iar dulciurile din coșurile stropite cu lacrimi se transformau în hulubași de pace cu numele celor care au rămas să trăiască în inimile rudelor. Nu se făceau mese de pomenire pe atunci, decât în ogrăzile celor ce au avut ostași pe front. Prin colbul șoselei spre bufet se îndreptau două picioare de lemn – țăranul Nanu Vanea, care vorbea aproximativ rusește, și Anatolii Alexeevici, care știa în română doar ”Bună ziua”.
Ambii aveau inteligența și convingerea că viața lor a fost pusă pe altarul PĂCII, iar vocabularul utilizat în adresa celor care i-au osândit la moarte pentru interesele politice și economice era prea dur pentru urechile străine și interzis pentru copii.
La 9 mai 2021 martorii celui deal doilea Război Mondial, din mii s-au transformat în unități, trecând de onorabila vârstă de nonagenari. Dacă în 1987 în RM erau 160 mii de veterani, în 2021 avem doar 193. Oamenii sunt trecători, amintirea lor rămâne, cum spunea Valeriu Burlac, în istoria fiecărei familii lovită de aripa războiului.
Elena Chiriac
Foto credit criuleni.md
