23 de ani de la încheierea misiunii de deminare a teritoriilor din regiunea satului Pohrebea, r-nul Dubăsari. Drama localnicilor, care au trăit opt ani în frică și durere.
Conflictul armat de pe Nistru a continuat să facă victime și după încheierea acestuia. Timp de opt ani, minele lăsate în câmpuri, livezi și vii au răpit viețile localnicilor, dar și a geniștilor. Acum 23 de ani s-a încheiat ultima misiune de deminare a teritoriilor din regiunea satului Pohrebea. 49 de militari ai Armatei Naționale, conduși de generalul de brigadă, Vitalie Stoian, au participat la misiunea desfășurată în perioada 5 mai – 12 august 2000.
Potrivit datelor oficiale, în cadrul acesteia au fost depistate și dezamorsate peste 300 de obiecte explozibile, inclusiv mine antipersonal.
Localnicii din Pohrebea, dar și din satele vecine își amintesc cu groază de acea perioadă, care, spun ei, a răpit mai multe vieți decât însuși războiul de pe Nistru. Opt ani, aceștia s-au temut să-și prelucreze câmpurile, să meargă în livezi sau vii, iar de fiecare dată când auzeau o bubuitură, se rugau ca moartea să nu fi „înghițit” un copil.
„Oamenii se temeau să se ducă în deal. Asta după ce s-a mai rupt unul altul, al doilea, al treilea. Ei vedeau cum îi aduc acasă într-un sac, că deja nu aveai ce face cu omul cela, că era rupt în bucăți. Vreo opt ani, oamenii au trăit în frică. După opt ani au început să se ducă și la grădină, dar până atunci nu.” Sunt mărturiile cutremurătoare ale lui Tudor Stîrcu, locuitor al satului Pohrebea.
A trăit pe propria piele drama acelor timpuri. Veteranul de război a fost schilodit pe câmpul agricol care îi aparține. Bărbatul a călcat pe o mină în noiembrie 1993, zi pe care, spune el, nu o va putea uita niciodată. Explozia l-a lăsat fără piciorul stâng și fără călcâiul drept. De 30 de ani, Tudor Stîrcu se mișcă cu ajutorul unei proteze și a unui suport special din metal.
„Eram pe deal cu niște soldați tineri, care se ocupau de deminare. Eu parcă i-am auzit toată ziua cum bubuiau pe acolo și ei au zis că au terminat să scoată mine de pe tot terenul. Urma să ne așezăm la masă, să sărbătorim că am terminat lucrul. Eu le-am zis că, înainte de a luat câte un păhăruț, mă duc să strâng de acolo niște lemne și să le duc acasă. Am luat bicicleta și, cât mergeam pe acel teren, am călcat pe o mină.”
În acel moment, l-a rugat pe Dumnezeu să-i ofere șansa de a-și mai vedea măcar încă o dată copiii. Salvat din ghearele morții, Tudor Stîrcu a decis să participe în anul 2000 la deminarea localității.
„Eu m-am gândit că Doamne ferește să pățească așa ca mine vreun copil de-al meu. Și ce mai am să pierd? Am decis să mă duc. Soția nu știa, ea credea că mă duc după lemne în pădure, dar eu mă duceam și scoteam mine. Mai bine calc eu cu proteză, decât să-și rupă unul sănătos piciorul. Așa le-am scos pe toate, în perioada mai – august 2000”, își amintește bărbatul.
Acesta spune că experiența a fost nu doar una periculoasă, dar și extrem de traumatizantă.
„Eram mai mulți pe deal când un băiat a călcat pe o mină și i-a rupt piciorul, alții doi s-au dus să-l scoată și au dat de mină de tip capcană. Ca rezultat, unul a rămas fără ambele picioare, iar al doilea a murit pe loc.”
Drama oamenilor din Pohrebea l-a sensibilizat pe tânărul regizor, Ioane Bobeica. Astfel, istoria a doi copii din sat, soarta cărora i-a adus pe unul dintre terenurile minate, a devenit subiectul unui nou film autohton – „TUNETE”. Bobeica mărturisește că scenariul a fost inspirat dintr-o istorie similară cu cea relatată de el în film, care i-a fost povestită de un general, în timp ce făcea catedra militară.
„Această istorie din start avea toate componentele și mi-a fost ușor să o scriu. Nu aveam așteptări grandioase până în momentul în care a fost citită de prietenii mei. Ei au rămas frapați și mi-au spus în repetate rânduri că vor să vadă această istorie pe ecrane”, povestește tânărul regizor.
