M-au chemat la Chișinău, dar cum să las eu Slobozia?

Ioil Lupaşco  este unicul veteran al celui de-al doilea război mondial în viaţă, în Slobozia-Duşca. S-a născut tot aici pe 13 mai 1922 şi era al nouălea copil în familia părinţilor săi. Avea 22 de ani când a fost înrolat în unitatea de infanterie care se lupta, la finele lui 1944, să elibereze cetatea Brest, în condiţiile în care linia frontului se deplasase peste hotarul cu Polonia.

Lupasco 3

„Am nimerit în Polonia, dar mai mult la Brest ne-am reţinut. Oraşul era eliberat, dar cetatea Brest mai era încă ocupată de nemţi, care se aprovizionau printr-un tunel pe sub râu. A durat până când un copil, o fetiţă de vreo 13 ani, ne-a arătat unde sunt comunicaţiile adversarului, prin care ieşeau noaptea din ascunzişurile bine camuflate. I-am capturat pe toţi… Eram în infanterie, dar vreo două săptămâni am deservit şi tunuri. Tunarii fusese omorâţi, dar eu şi cu un camarad de la Hârtop am învăţat la români să deservim tunuri, pentru că din 1943 până în 1944 fusesem ostaş al armatei române, am făcut armata în artilerie la apărarea Bucureştiului. Din armata română m-am eliberat pe data de 25 octombrie 1944, şi pe 12 noiembrie ne-au luat în armata sovietică. Sunt veteran doar al armatei sovietice” – îşi aminteşte cu lux de amănunte moş Iluţă, cum îl dezmiardă consătenii, tinereţea sa.

„Războiul s-a terminat pe 8 mai. În seara zilei, pe la orele 23, s-au dat ultimile împuşcături. Eu tot la Brest eram. Armata noastră dase năvală să ia Berlinul, dar nu s-a ştiut că din partea cealaltă era armata americană. S-au împuşcat oleacă între ei, dar repede s-a transmis de la unul la altul. Pe data de 9 mai deja s-a pus actul de pace. S-au întâlnit armatele americană, franceză, engleză. După ce s-a terminat războiul, am fost trimis să excortez la Odesa trei fete, radiste, care erau bolnave. De la Odesa am fost trimis la Pervomaisk şi tocmai începea războiul cu Japonia, dar nu am ajuns acolo. Am fost trimis înapoi la Brest, unde am mai rămas înrolat până în 1946. În 1945 au fost demobilizaţi ostaşii mai bătrâni, în 46 primăvara au plecat pe la casele lor cei născuţi până în 1922. Eu am fost demobilizat în toamna lui 1946. Pe data de 26 decembrie am ajuns acasă”.

Ioil Lupaşco spune, că la demobilizare a fost prevenit că în Moldova este o foamete cumplită şi că poate rămâne la Minsk, acolo unde s-a aflat ultima garnizoană a sa. El a ales să revină la Slobozia-Duşca. Era în viaţă tatăl său, revenise de pe front Gheorghe, unul din fraţii mai mari. „Tata avea oleacă de pâine, iar mie, ca fost participant la război, îmi dădeau nişte taloane, pe care primeam produse pe o lună de zile. Aşa am ieşit din foametea ceea. În 47 deam ne era mai uşor, se mulgea vaca”, spune veteranul.

Întrebat cum de a reuşit să rămână în viaţă, moş Iluţă spune sigur: „Pe front în fiecare zi aştepţi moartea, pentru că nu ştii de ce să te fereşti. Dacă nu luai suta cea de grame de spirt, erai mai atent oleacă. Dar care lua, ieşea din tranşeu cu pieptul înainte şi … gata era. Eu, cât am fost acolo, niciodată nu am luat cele 100 de grame de spirt înainte de atac, le dam altuia. Fiecare cu norocul lui… Dar când am venit acasă, tata mi-a spus: ”Ai noroc, că ai avut cruce la gât”.

După mulţi ani de la acele evenimente, Ioil Lupaşco îi este recunoscător mareşalului Jucov, care era comandantul frontului. Pentru ce? Pentru că a încurajat ostaşii săi să se roage lui Dumnezeu dacă au necesitatea, şi pentru că a avut cea mai bună armată, pentru că a fost un bun strateg şi comandant iscusit, care a pus preţ pe oameni. „De la alţi comandanţi, foarte mulţi mureau în lupte, dar la Jucov – doi-trei, pentru că el nu băga oamenii unde nu trebuie, numai spunea: „Aşteptaţi comanda mea!” şi numai având un plan bine gândit, ne trimitea în grupuri mici în atac. Când începeau nemţii a bate, primeam ordin să ne ascundem şi să nu ne mişcăm deloc. La alţi comandanţi cum era: bate neamţul – hai şi noi – şi mureau oamenii! Ne-a fost greu, am tras şi foame, când se întâmpla că nu mâncam nimic câte două-trei zile. Eram îmbrăcaţi bine, în schimb. Aveam îmbrăcăminte rusească şi încălţăminte din Anglia – nişte papuci groşi, lungi, vătuiţi, stăteam împăcaţi. Dacă ne era frig, rupeam mai câte o haină şi ne mai înfăşam picioarele. Tare greu era, dar nu aveam încotro”. A fost rănit la piept, un glonte i-a atins două coaste, şi spune că dacă e vremea „a ploaie”, şi azi îl dor acele două coaste…

P90509-131733

Ioil Lupaşco este tată a patru copii, crescuţi cu prima soţie (decedată 31 de ani în urmă), bunel pentru 11 nepoţi, şi străbunel de multe ori. A mai avut o consoartă, care l-a lăsat a doua oară văduv, doi ani în urmă. A avut nenorocul să asiste la înmormântarea unui fiu… Acum cei mai apropiaţi oameni îi sunt nora Nadia, fiicele Maria şi Eudochia, fiul Anatol, nepoții stabiliți în sat. Patru ani în urmă s-a stins din viaţă ultima lui soră, la vârsta de 99 de ani. Pe el l-a încurajat preotul din sat să ajungă la 130 – atâta cică ar fi trăit prorocul, numele căruia i l-au dat părinţii la naştere. După război a lucrat în kolhoz, ultimii ani – la depozitul de chimicale. Îmi spune că lumea glumeşte pe seama longevităţii lui, că s-a menţinut bine datorită acelor chimicate, pe care le-a administrat în fosta gospodărie agricolă, însă dânsul crede că omul poate trăi mulţi ani doar în mijlocul unei naturi „neotrăvite”, cu aer curat şi mâncare sănătoasă.

După ce a participat, în dimineața de 9 mai 2019, la mitingul din sat, tradiţional la monumentul Mamei Îndurerarte, apoi a stat la masa organizată de primărie, moş Iluţă a revenit în gospodăria sa aranjată şi până la ora unu la amiază îşi făcuse vadurile în care urma să sădească răsada de roşii şi ardei în mica să grădină. L-am suprins cu o sapă micuţă în mână, aplecat peste curpenii de cartofi, ca să verifice, dacă nu cumva s-a aciuat vre-un gândac vărgat printre frunze. L-am întrebat, ce le-a spus copiilor veniţi dimineaţă la monument. Dânsul a spus că i-a rugat să preţuiască pacea şi buna înţelegere şi să spună „bună ziua” când merg pe trotuarul de după poarta lui – dovadă că sunt bine educaţi.

Moş Iluţă ne mai spune că a fost chemat să se ducă la mitingul organizat de Partidul Şor la Chişinău, pe data de 9 mai. „Dar cum să las eu Slobozia?!” – s-a întrebat, şi a rămas cu satul său.

S. Cernov

În imagine: Ioil Lupaşco în curtea casei sale.

9 mai, 2019

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *