Un eveniment frumos şi unic s-a desfăşurat la Oxentea, Dubăsari, pe data de 15 noiembrie, când tot satul a sărbătorit aniversarea a 50-a de activitate a şcolii din localitate, actualmente – Instituţia Publică Gimnaziul Oxentea.
Multă lume şi-a făcut în acea zi timp şi cale până la Oxentea, să le ureze celor ce ţin aprinsă în acest sat frumos flacăra cunoştinţelor şi educaţiei sănătate şi succese notorii, care să schimbe societatea spre bine.
Despre eveniment, dar şi despre trecutul, prezentul şi viitorul învăţământului din Oxentea, am discutat cu directroul gimnaziului, Andrei Leunti.
– Stimate Andrei Leunti, în opinia Dvs, a unuia dintre organizatori, cum a fost evenimentul şi cu ce realizări a ajuns gimnaziul la cea de-a 50-a aniversare, aspect pe care, cu siguranţă, îl puteţi determina, în calitate de director al instituţiei pe parcursul ultimilor 18 ani?
– A fost un eveniment frumos, cu multe momente inedite. Am invitat absolvenţii promoţiei care în anul 1969 au păşit în clasa I, şi promoţiei, care în 1969 erau absolvenţi. Se conduceau de mână unii pe ceilalţi, erau frumoşi şi emoţionaţi, deşi unii se deplasează deja cu ajutorul cârjelor. Foştii absolvenţi au venit la sărbătoare cu poezii şi cântece compuse de ei, le-au recitat, au cântat, au povestit despre emoţiile lor de elevi… A fost frumos! Cât despre realizări… Am avut perioadă în care în şcoala noastră învăţau 630 de copii. Acum avem 254 de elevi, nu putem spune că este o realizare. Dar, dacă ne uităm câţi elevi sunt în satele din vecinătate, ne bucurăm că la noi sunt cei mai mulţi, totuşi. Am avut şcoală medie, iar din 2007 suntem gimnaziu, iarăşi, nu putem vorbi de realizare. Avem absolvenţi ai şcolii medii şi absolvenţi ai gimnaziului. Suntem aproape asiguraţi cu cadre didactice. În urma închiderii gimjnaziului din Mărcăuţi (din cauza numărului mic de elevi), am căpătat un profesor de matematică. Ne lipseşte un profesor de fizică şi informatică. În rest, avem profesori. Vârsta medie a colectivului didactic este aproximativ 48-50 de ani. Tineri specialişti nu ne-au mai călcat pragul în ultimii 9-10 ani. Cerem cadre tinere, înaintăm în fiecare an oferta noastră de muncă, dar nu ne vin tinerii în şcoală. În general, în raion, dacă vine unul sau doi, e bine. Dacă e să luăm partea materială, avem o şcoală reparată, condiţii bune. Ultimul proiect implementat a fost termoizolarea acoperişului, pereţilor, au fost investite cca cinci milioane de lei. Avem veceuri în interior, şcoala este adaptată cu acces pentru copii cu dizabilităţi locomotorii, dispunem de un centru de resurse pentru copii cu necesităţi speciale. O altă realizare, de care nu veţi găsi în altă parte, doar la Oxentea, este proiectul, prin care am dezvoltat „Grădina şcolară”. În cadrul proiectului, am obţinut un mini-tractor japonez cu agregate. În urma implementării acestui proiect, am introdus în clasa a VIII-a, pentru băieţi, obiectul tractorul şi lucrări agricole. Am reabilitat două sere, sistemul de irigare din ele, iar ca rezultat, în vara curentă am reuşit să creştem şi să vindem producţie agricolă în valoare de cca 20 mii de lei. Am vândut aici în sat, cel mai mult – roşii, ceva ardfei, cartofi, varză. În sere mai mult lucrează personalul tehnic şi directorul (râde), dar implicăm şi elevii, la lucrări mai uşoare. Cel puţin, i-am luat în seră, le-am arătat cum se leagă plantele, cum se udă. Eu credeam că toată lumea din sat, toţi copiii, cunosc lucrul în grădină, dar reacţiile au fost „noi asta nu avem”, „noi acasă nu facem”, iar eu m-am mirat. Zic, hai că cei de la oraş nu ştiu, dar cei de la sate? Dar, în condiţiile când mulţi părinţi sunt plecaţi… Pe viitor vrem să-i implicăm mai mult, or, am văzut experienţa şcolilor din Belarus. Drept că la ei legislaţia permite, iar şcolile au câte 2-3 ha de pământ pe lângă şcoală. Chiar ieri am făcut un seminar cu toţi lucrătorii şcolii şi le-am arătat experienţa din Belarus, şi am stat la sfat cum să procedăm mai departe. Din cei 20 de mii de lei, obţinuţi din vânzarea legumelor crescute la noi, o parte i-am cheltuit pentru festivitatea dedicată jubileului şcolii, iar din altă parte – am procurat vopsea pentru reparaţie, am schimbat nişte robinete, am reparat plita electrică în bucătărie, procurăm hârtie igienică, perii, căldări, etc.
– De câţi ani profesaţi în şcoala de la Oxentea?
– Sunt din Bieşti, Orhei, şi am fost repartizat în Oxentea ca tânăr specialist de îndată de am absolvit facultatea, în 1985. Această şcoală este unicul meu loc de muncă, până acum. M-am căsătorit cu Elena, pe care am cunosctut-o în calitate de profesor în vârstă de 21 de ani şi ea îmi era elevă în clasa X. Din 2007 sunt directorul acestei şcoli.
– Şcoala în 1985 şi şcoala în 2019, prin ce se deosebeşte?
– Atunci erau peste 600 de copii, clasele mari, făceau carte mai serios. Acum copiii sunt mai puţin axaţi pe carte, vor să facă bani, dar nu ştiu cum. Acum avem condiţii mult mai bune decât atunci. Am avut perioade când la lecţii ne îngheţau mâinile în mănuşi, acum avem condiţii bune. Ne-am democratizat faţă de anii ceia, avem consiliu de elevi, au drepturi, îi protejăm, pot spune că îi creştem ca pe nişte flori… Cred că ar avea nevoie de mai multe ore de orientare profesională, ore practice, ca să le dăm şi nişte repere profesionale. Prin proiectul „Grădina Şcolară” vom încerca, împreună cu profesorii de biologie şi chimie, să facem ceva practic în sere, chiar experimente ştiinţifice pe lotul şcolar, poate pe cineva îl va atrage chestia asta şi cred că ar fi orientare profesională concretă.
– Care dintre absolvenţii şcolii din Oxentea ar fi mândria acestei instituţii?
– Ne mândrim cu Ipolit Leca, jurnalist, scriitor, dar și profesor de limbă italiană, translator și ghid, stabilit în Lituania. Când vine în sat, periodic, neapărat vizitează şi şcoală noastră. Valeriu Levinschi, fiul primului director al şcolii în această clădire, este doctor în ştiinţe chimice. În sat au rămas absolvenţii noştri care au îmbrăţişat profesii specifice ruralului – agronomi, pedagogi. Printre altele, avem pedagogi foarte buni, inclusiv dinastii. Pot numi dinastia Leca – bunelul Nicolai, profesor, fiul Leca Mihail – profesor de educatie fizică, care a pus bazele tenisului de masă la noi în sat, lucru continuat deja de fiul/nepotul Valeriu Leca, maestru în tenis de masă – lucrează şi la noi, şi la şcoala sportivă. Absolvent al şcolii noastre este şi Simion Tatarov, actualul primar de Rezina, iar până a deveni primar a deschis în sat o fabrică de confecţii, care oferă multor oxenteni locuri de muncă. Avem mulţi absolvenţi care au revenit în şcoală în calitate de pedagogi, şi ei la fel ne sunt mândria noastră. Între anii 1969-2007 diplome de absolvire a şcolii medii au primit 1136 de tineri (aici nu este reflectat numărul celor care au plecat după clasa a IX), iar din 2007 până în 2019, 500 de elevi au luat diploma de absolvire a gimnaziului.
– Ce v-a impresionat, domn director, la acest jubileu?
– Nu m-am aşteptat cât de exemplar s-au organizat foştii absolvenţi, care în 1969 erau elevi în cl. I şi acei, care absolveau în 1969! Noi anual facem întâlniri cu absolvenţii, vin foştii elevi, dar de această dată, la jubileu, au venit 13 şi 17 foşti elevi din acei care în 1969 au păşit pragul şcolii în calitate de elevi în cl. I. A fost un număr mare, le-am dat diplome. Şi absolvenţii acelui an au venit, drept că mai puţini, unii deja se deplasează cu ajutorul bastoanelor, dar iată acest moment m-a impresionat foarte tare! Ei au venit pregătiţi şi cu un mic concert al lor, au compus şi au interpretat un cântec, ne-au adus o tortă mare! Atât de organizaţi şi prietenoşi i-am găsit! Este cred că unica promoţie care nu aveau „vinietcă” (fotografie comună a absolvenţilor) şi acum s-au întâlnit, majoritatea, şi au folosit oportunitatea să recupereze lipsa acelei fotografii de grup.
– Câţi directori a avut şcoala din Oxentea până la Dvs?
– Prima şcoală în acest sat a fost şcoala parohială deschisă la 1889, iar prima directoare a fost o doamnă, cu numele Timoşevscaia. Au fost şi alţi directori, care au condus şcoala, găzduită de diferite clădiri adaptate. În 1969, şcoala în noua încăpere cu trei nivele era condusă de Vasile Levinschi, care a ocupat acest post până în 1983. L-a succedat pe doi ani Sergiu Isac. Apropo, dl Sergiu Isac a venit la Oxentea în 1969, împreună cu soţia, ambii profesori, tineri specialişti, de baştină fiind din Floreşti şi, respectiv, din Orhei. Aceşti minunaţi oameni au împlinit acum şi 50 de ani de activitate! Sergiu Isac a prins rădăcini bune aici, la Oxentea, iar de 14 ani este antrenor de fotbal şi a făcut cunoscută localitatea, antrenând copii, care au luat deja de două ori Cupa Guvernului! După 1986 director a fost numit Savin Mihail, apoi Valeriu Guriţenco, până în 2001. Din 2001, mi-a revenit mie această misiune.
– Cum vedeţi şcoala din Oxentea peste 10, 20 sau 30 de ani?
– Ultimile tendinţe în materie de politici educaţionale erau ca şcolile să fie de circumscripţie. Noi suntem la marginea raionului şi cred că poziţia geografică e un obstacolpentru această viziune, dar ca şi contingent de profesori, am avea posibilitate să fim o astfel de şcoală. Şi copii, în zona noastră, avem cei mai mulţi, or, tradiţional, în sat mereu natalitatea a fost mai mare decât în Ustia, Molovata sau Holercani. Am avut şi avem cadre didactice bune. Peste 10 ani văd instituţia o şcoală frumoasă, mai ales prin proiectele pe care sper să le mai implementăm pe viitor. Ne dorim o şcoală atractivă şi copiii să dorească să rămână aici. Dacă o să fie un sat frumos, cu infrastructură, cu servicii sociale şi comunale, şi şcoala o să fie frumoasă!
– Politicile statului, guvernanţilor, în domeniul educaţional, cum ar trebui să fie ca să favorizeze dezvoltarea invăţământului rural?
– În primul rând, ar trebui să atragă atenţia asupra condiţiilor pentru porfesori, ca să-i motiveze să nu plece peste hotare. Mă refer la salariu. Al doilea moment – nu declarativ, dar chiar în realitate ar trebui să fie scutit profesorul de obligaţia de a completa nenumăratele documente şcolare (rapoarte, mai ales la clasele primare, evaluarea prin descriptori). Aici sărmanii învăţători au de scris şi zi, şi noapte. Ne-am mai dori să se optimizeze programa şcolară: să le dea copiilor posibilitatea să înveţe ceea ce le place. Chiar dimineaţă veneam la şcoală şi mă gândeam, că dacă le place sportul, să facă sport, nu să le băgăm cu de-a sila chimia, fizica. Ar trebui să aibă mai multe disciplini opţionale, iar şcoala să fie mai simplă, să folosească elevii în viaţa ceea ce învaţă la şcoală. Observ, ce-i drept, că elevii noştri vin la şcoală cu plăcere, comparativ cu 30 de ani în urmă. Acum mai mult preferă să vină la şcoală, decât să chiulească sau să facă altceva, cum ar fi munci în gospodărie, în loc de şcoală. Este cert că nu avem nevoie de mişcări bruşte în învăţământ, mă refer la a scoate sau a introduce anumite materii, sau, dacă se fac asemenea schimbări, să le facă întrebându-ne şi pe noi, cei care lucrăm în aceste şcoli.
Pentru conformitate, Svetlana Cernov
foto:dubasari.md
