„Basarabeni în GULAG” – este titlul expoziției organizate în Piața Marii Adunări Naționale care găzduiește exponate din colecțiile Muzeului Național de Istorie, Agenției Naționale a Arhivelor și a Bibliotecii Naționale, mărturii ale atrocităților comise în satele Moldovei de către exponenții puterii sovietice.
În dimineața zilei de 6 iulie, zi în care în Republica Moldova este marcată Ziua Comemorării Victimelor Stalinismului, publicul a putut vedea o expoziție de documente care atestă suferințele la care au fost supuși basarabenii pentru a fi înfricoșați și determinați să accepte regimul ce s-a abătut fără să vrea peste ei. Expoziția a fost vernisată în două vagoane de tren, marfare, instalate în fața clădirii Guvernului și Arcului de Triumf. În unul din vagoane pe parcursul zilei este derulat promo-ul filmului documentar „Siberia din oase”, întreaga peliculă fiind proiectată zilnic, între orele 18:00-20:00.
… Una dintre vizitatoare, o femeie suplă, între două vârste, pășește timid pe panta de acces lipită de unul dintre vagoane. Ochelarii de soare îi ascund ochii înlăcrimați. Doar tremurul bărbiei și mișcările cu mâna care șterge lacrimile de pe obraz îi trădează emoțiile prin care trece. Privește scurt timp la fotografiile deportaților, femei și bărbați, ale căror crime, în viziunea celor ce i-au condamnat, trebuie pedepsite cu pierzania la mii de kilometri de casă. Crimele se rezumă la „a fost soție de primar”, în cazul unui dosar, sau a fi membru al unui partid politic, a fi primar, sau descendenți din familii ce care știau să muncească ca să aibă de toate.
Femeia se prezintă doamna Tatiana și acceptă să ne spună dacă a venit din curiozitate sau are și alte motive. Urmează o istorie care se aseamănă cu cele ale miilor de descendenți ai familiilor represate, care s-au obligat să nu uite ororile staliniste și să vorbească despre ele, să nu fie date uitării.
„Sunt descendenta oamenilor care au suferit, care au fost deportați în Siberia. O parte din familie a fost deportată, altă parte a fost băgată la închisoare, ca deținuți politici. Vorbim de Ion Pârvu, din satul Taraclia, actualmente raionul Căușeni, bunelul meu, pe care eu nu l-am cunoscut, dar nici taică-meu nu a apucat să-l cunoască, pentru că avea doat trei ani, în 1940, când bunelul a fost arestat pe motive falsificate, bineînțeles. A fost arestat în baza unui denunț și dus a fost. N-a mai știut nimeni din familie ce s-a întâmplat cu el. Am solicitat informație, dar informația e foarte generală, probabil ar fi fost ucis înainte de a fi ajuns la închisoare, pentru că în dosarul aflat la Securitate nu este nimic despre ce i s-a întâmplat după pronunțarea sentinței de către acea imitare de tribunal, renumita „troikă”. …. Familia mamei mele. Mama avea 7 ani când a fost deportată, fratele ei – un an și trei luni, deportați împreună cu mama lor, adică cu bunica mea, în regiunea Kurgan. Nici mama, nici bunica nu ne-au povestit nimic din ce li s-a întâmplat. Am aflat abia după declararea independenței țării noastre. Abia atunci mama noastră a avut curajul să ni se deschidă. Într-o seara la TV era difuzat un concert cu naistul Gheorghe Zamfir. Mama, cum asculta melodiile, dintr-o dată a izbucnit în hohote de plâns și a început a ne povesti. Noi, șase copii, am stat toată noaptea alături, și ea ne-a tot vorbit despre deportările la care a fost supusă. Buneii nu ne-au povestit niciodată, așa au ales ei să ne protejeze pe noi, copiii. Pe timpul sovietic era periculos să știe copiii așa ceva. Sună necreștinește, dacă spun că ei au avut noroc că a decedat Stalin, dar așa, a fost un noroc, și lor li s-a permis să plece acasă. Toată viața „i-a păscut” acel dosar, pentru că reabilitarea a survenit mai târziu. Buneii mei de pe mamă, din Căinari, r. Căușeni, au lăsat în sat gospodărie, au întemeiat alta în Siberia, au revenit în satul lor la nimic, casa le era devastată, și mult timp nu au reușit să intre în gospodăria lor, pentru că le fusese totul confiscat. Au reușit să recupereze casa absolut întâmplător, nu pentru că le-ar fi permis cineva. Mulți nu au avut norocul acesta și au umblat mult timp pe drumuri, dintr-o localitate în alta… Eu am plâns azi, pentru că știu cât de mult au suferit! Mama mea, azi în vârstă de 81 de ani, nu este în stare să vorbească despre deportări, este prea mare încărcătura emotivă, prea mare i-a fost suferința. Buneii au revenit și au reușit datorită faptului că au fost oameni muncitori, și pe noi ne-au învățat să muncim, fără excepție. Chiar nu exagerez! Ambii mei părinți sunt victime ale represiunilor, și prin muncă și-au găsit rostul în viață. Le-a fost foarte-foarte greu! Copiii deportaților nu aveau prea multe drepturi. Taică-meu n-a reușit să învețe la universitate, deși și-a dorit. Maică-mea nu a reușit să învețe din cauza străii materiale foarte grele. Dar au fost mereu înțelepți, și înțelepciunea pe care au avut-o a fost fără de preț. tatăl meu a urât sistemul sovietic, dar niciodată nu a urât oamenii. N-am regăsit în rudele mele nici un strop de invidie sau ură, nici pentu cei care i-au denunțat. Pe denunțători sistemul sovietic i-a ascuns prea bine, acum nici nu-i mai caută nimeni. Și e păcat, poate ar trebui să li se spună pe nume, să fie scos în vileag fiecare făptuitor. Aceștia au distrus vieți omenești, după care li s-au oferit slujbe, poziții, onoruri și privilegii. Dar privilegii pentru ce? Este foarteă-foarte dureros! Mama mea, Elena Pârvu-Mocanu, după atâția ani, tremură când vorbește despre acele evenimente”.
După toți anii de când suntem o țară independentă, în Republica Moldova așa și nu a fost instituită o lege a lustrației, deși s-a discutat. Am întrebat-o pe interlocuitoarea mea, care îi este opinia, dacă mai avem nevoie de o asemenea lege.
„Nu cred că e târziu, ar trebui să revină cineva la această inițiativă, dar nu cred că vor avea curajul, pentru că asta ar implica multe consecințe neplăcute pentru mulți. Spun asta cu regret și cu amărăciune” – a încheiat doamna Tatiana.
Expoziția „Basarabenii în Gulag” poate fi vizitată în perioada 6 – 9 iulie, până la ora 21.00.
În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, regimul sovietic a ridicat zeci de mii de țărani basarabeni, pe care i-a dus în Siberia și i-a supus muncilor forțate. Istoricienii sunt de părerea că în toate cele trei valuri de deportări, care au avut loc între anii 1941 și 1951, strămutați cu forța ar fi fost între 80 și 120 de mii de basarabeni.
Fotografii de la expoziția care va fi deschisă până mâine, 9 iulie.
S. Cernov
