Azi Vadim Krasnoseliskii pretinsul lider de la Tiraspol declara că „2 марта 1992” e o dată tragică în istoria rmn, ziua începutului agresiunii Republicii Moldova împotriva libertății și independenței nou-createi republici. Uită acesta, însă, unele împrejurări, deși recunoaște că avea structuri militare deja. Timpul nu lecuiește, iar cei care au trecut prin calvarul separatiștilor nu uită detaliile și cine a pornit atrocitățile. Printre sutele de oameni care au ajuns pe drumuri din cauza gardiștilor, cazacilor și separatiștilor sunt persoane care își duceau traiul onest și nu intenționau să omoare pe nimeni.
Uzina mecanică era cea mai ”serioasă” întreprindere din Dubăsari. Acolo munceau oameni de diferite naționalități și parcă erau un colectiv unit. După declararea Independenței Republicii Moldova și mai ales după revenirea la grafia latină, au ieșit la suprafață fisurile. Persoanele ce promovau sau împărtășeau valorile naționale erau într-un fel marginalizate, nu mai aveau acces la toată informația. Fiu de pedagogi, inginerul Andrei Postu era unul dintre ele. Nu obișnuiește să vorbească despre acele timpuri, căci amintirile dor, dar nu se uită.
– Tensiunile în oraș au început mai înainte de 2 martie 1992. În septembrie 1990 a fost proclamată republica nistreană. Deputatul Diucarev organiza greve împotriva limbii române, independenței Republicii Moldova, dar nu credeam că acele manifestări vor escalada și se vor transforma într-un conflict fierbinte. În centrul acțiunilor era comisariatul de poliție, – își amintește Andrei Postu. – Ion T. Mițul, președintele comitetului executiv raional Dubăsari, când a aflat despre apropierea detașamentului condus de Galina Andreeva, a adus pentru blocarea accesului acesora oamenii care lucrau la cules. Au venit bărbați, femei direct din câmp cu căldări și au baricadat intrarea. Apoi, în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, a fost o altercație la un cămin. A fost o provocare, că au fost chemați și polițiștii și milițienii. Atunci a fost omorât șeful poliției. Vreo 30 polițiști au fost încărcați în dube și duși la Tiraspol. A urmat atacarea garnizoanei militare din Cocieri la 2 martie. Eram la uzina mecanică, la serviciu atunci și viața noastră s-a schimbat radical. Am ajuns pe diferite părți ale baricadei cu unii dintre foștii colegi de lucru. În mai am trecut Nistrul și m-am alăturat voluntar echipei comisariatului de poliție Dubăsari. Da, eram conștient că aveam trei copii mici, dar dacă nu mă duceam eu, nu se duceau oamenii aceștea,care erau voluntari, nu se știa ce avea să fie cu copiii noștri, cu noi toți în ziua de azi.
– La 21 iulie a fost semnat Acordul de încetare a focului. La 25 august mă aflam la postul de la intrarea în Cocieri și venise vreo cinci blindate pline cu persoane înarmate. Nu le-am permis să treacă, – continuă firul amintirilor fostul combatant. – A fost o discuție aprinsă, ca să nu zic o provocare. S-au implicat pentru aplanare mai mulți oficiali, inclusiv reprezentanții unității militare din Cocieri, reprezentanții Federației Ruse. Atunci ne-am privit în ochii cu câțiva colegi de la Uzina Mecanică. A fost o atmosferă apăsătoare. Anii trec, viziunile se mai schimbă. Cu oamenii simpli mai poți sta de vorbă, dar cu cei de ”sus” mai greu. Doare că trebuie să iau permis de trecere de la elementele separatiste ca să ajung la casa părintească, la mormântul mamei.
Soția lui Andrei Postu, retrăiește greu amintirile, imaginile cu persoanele ce lăsau în urmă tot și plecau cu o geantă și copiii de mână încă îi tulbură liniștea.
– Am trecut pe malul drept al Nistrului pe la Barajul Hidrocentralei. Multă lume s-a prăpădit. Barajul era minat, dar noi nu știam. Când ne-a văzut un bărbat smolițel, a alergat înaintea noastră. L-a luat pe mezin în brațe și ne-a ordonat să-l urmăm și să călcăm doar unde calcă el. Când am trecut podul, feciorul mai mare, de șase ani a călcat pe o mină. Noroc că era mic, ușurel, iar mina era anti-tanc și nu a explodat. Apoi am făcut 30 km pe jos, prin ploaie, cu trei copii mici spre Orhei. În acel moment nu m-am gândit că pot pleca spre Chișinău, îmi duceam copii spre cel mai sigur loc, în vizunea mea, la bunei. Acum urmăresc evenimentele și nu am decât o singură dorință – să fie Pace. Dacă lumina, gazul, serviciile sunt scumpe – le deconectezi, te descurci. Mănânci un călcâi de pâine cu sare sau o ceapă și nu mori, dar pruncii, copiii și nepoțiii noștri nu trebuie să treacă prin ce am trăit noi. Am avut ambii o carieră, în 1993 trebuia să primim un apartament, ne făceam planuri, dar s-au spulberat și am început totul de la zero.
Nu sunt vorbăreți oamenii trecuți prin acele timpuri. Incontestabil este faptul că ei, care lucrau pașnic la Dubăsari, își creșteau liniștiți pruncii, au lepădat tot pentru că viața lor era pusă în pericol, iar pericolul nu venea din partea Republicii Moldova, altfel ar fi ales o altă destinație pentru fugă.
