A fost război, război adevărat în 1992… Primul război al Rusiei după destrămarea URSS… Cu aceleași pretexte, folosite ulterior și în războiul din Cecenia, din Georgia și acum în Ucraina. Confortul lingvistic al rușilor, cetățeni ai R.Moldova risca să nu mai fie chiar atât de confortabil după declararea Independenței. Adică aceștia trebuiau să învețe măcar 500 de cuvinte în limba băștinașilor… Cei cu studii superioare și cu funcții poate ceva mult de 500-uzuale…
Dar cum să coboare aceștia de pe piedestalul pe care au stat atâtea decenii? Cum să le permită orgoliul lor de POPOR ALES să învețe o limbă a unui popor considerat de ei net inferior lor? Mai bine – încep un război…că la asta chiar se pricep… Și l-au început…la 2 martie 1992… Război adevărat despre care în lume nu s-a prea vorbit.
Occidentul trăia euforia că Rusia începe să devină altfel, iar un oarecare conflict, acolo, pe Nistru o fi având motivele lui… Nici în Moldova nu toată lumea înțelegea ce se întâmplă cu adevărat. La radio aveam o colegă de redacție de la Nordul Moldovei care se tot pronunța că la acest război nu ar trebui să fie recrutați băieții de la Nord, că nu e războiul lor, al nordișților, că ei sunt deștepți și ei nu trebuie să moară, căci în viitor ei vor conduce Moldova. Apropo, colega mea e cunoscută și apreciată ca o foarte-foarte mare patriotă… adevărat… deseori ies la suprafață ideile ei antioccidentale… Așa dar, nici în Moldova războiul nu a fost luat în serios de unii moldoveni, astfel că nu ne putem supăra pe cei de peste hotare… că l-au ignorat…
La Criuleni, toată lumea l-a trăit, căci la noi a fost comandamentul forțelor armate moldovene, pe capul de pod Coșnița-Dubăsari…La noi a bătut și artileria, la noi lunetiștii de peste Nistru se amuzau speriind gospodarii care lucrau în grădinile de lângă casă.
Eu nu am putut merge la părinți câteva luni la rând. Comunicam doar la telefon. La câțiva kilometri de Criuleni era un post de militari care nu permitea accesul în localitate. Era pericol, era zonă de operațiuni militare… Abia în vară am putut ajunge acasă… Mama m-a avertizat că atunci când voi urca dealul spre casă ar fi bine să mă pitulesc după garduri ca să nu devin cumva ținta lunetișților de peste Nistru… La noi o parte a Criuleniului e situată pe un deal, iar peste Nistru situația e similară… Pitulindu-mă după gardurile din mahala am ajuns acasă… Ne-am așezat la masă…și n-am apucat să iau de pe masă o bucată de plăcintă cu brânză și mărar că s-au auzit niște bubuituri de se zguduia pământul… Recunosc…m-am făcut albă ca varul, în stomac mi-a apărut un bol fierbinte… m-am speriat de moarte… Mama zâmbind mi-a zis să nu mă sperii, că nu e nici un pericol… Taracanii (așa li se zicea la noi celor de peste Nistru) au luat masa de amiază și acum se mai distrează un pic,… mai împușcă câteva minute… Când s-au liniștit cei de peste Nistru, ai mei m-au dus în beci ca să-mi arate unde se ascundeau când se trăgea în noi cu adevăratelea… Aveau două scaune, un pat pliant, niște pături, apă, o valijoară cu acte, ceva provizii….aici se adăposteau când pericolul era prea mare… Și ce mi s-a părut ciudat… era faptul că lumea se obișnuiește să supraviețuiască și în condiții de război… Adevărat – să SUPRAVIEȚUIASCĂ… Pituliți și după terminarea războiului, cu capul lăsat în jos, încovoind spinarea pe după garduri, speriați și temându-se să mai vrea altceva mai bun în viitor… Măcar de n-ar mai fi din nou război… Asta gândesc sutele de mii de moldoveni… Asta gândesc într-un fel cele 32 la sută din populația Moldovei, care deschis îl sușțin, conform sondajelor, pe Putin. Asta gândește altă treime de indiferenți, adică a celor care se tem de elementară schimbare ca aceasta nu cumva să provoace un război, iar o altă treime poetic ar visa la UE, dar dacă se poate cumva evitând România, sau dacă se poate cumva… într-un fel de federație cu România… că nu de alta dar nu cumva românii să se uite de sus la ei… Expresia cu „uitatu de sus” am auzit-o în cei aproape 30 de ani de viață și activitate în România de la peste 90 la sută din cunoscuții mei de acasă… E grea povara unui război pe umerii și în mintea moldovenilor, chiar și la mai bine de 30 de ani de la încetarea focului, într-un fel….încetare, căci acesta mocnește și, de fapt, nici nu a încetat.”
Eugenia Guzun
