Vlada Borislavschi: „Nu-mi permit să visez”
Elena MotricalăAutor
14.06.2026Data
visibility30
Distribuie
Pe Vladislava Borislavschi am întâlnit-o la Biblioteca Publică din Izbiște, unde venise pentru un manual de limbă română pentru alolingvi, și spunea: „Vreau să înțeleg ce vorbește lumea în jurul meu și să mă integrez mai ușor în comunitate, să-mi găsesc un loc de muncă, să nu ne zică cineva că stau pe turta bărbatului”.
Firavă, mică de statură, pare a fi o adolescentă, dar doi copilași o trag de poale deja. Are 24 de ani și o experiență pe care nicio mamă nu și-ar dori pentru copilul său. S-a născut în or. Nicolaev, Ucraina. Acolo, avea la început o familie, o casă părintească. După divorțul părinților, tatăl a vândut casa. Au fost cazate într-un cămin. Când mama a plecat la muncă în Polonia fata de 13 ani a
rămas singură și doi ani până la majorat i-a petrecut la un internat. Odată cu împlinirea a 18 ani, a primit o cameră socială. Avea libertatea deplină, dar nu știa s-o gestioneze.
A început să învețe, sperând că va deveni bucătar, dar după un an, în camera de cămin, a născut-o pe Alisa. Din fericire, nașterea a decurs fără complicații pentru ea și copil.
Singură, cu un copil în brațe, a început să se maturizeze. Apoi l-a întâlnit pe Vitalii cu care au format un cuplu, care a durat doi ani. Acesta a înfiat-o pe Alisa și când a început războiul, el a dus-o în sat la părinții săi.
Acest lucru a fost benefic. La Tronka, cum se numește satul, nu a auzit primele semnale ale războiului, dar nu a scăpat de el. Căsnicia a eșuat, nora nu era pe placul soacrei, iar bărbatul a fost luat la război. A plecat la soră, în oraș, și bubuiturile au speriat-o rău:
„Nu știam ce să fac. M-am ascuns sub pat. Mi s-a făcut frică pentru Alisa. Nu vreau să-i facă
nimeni rău. De aceea când mi-a propus sora să plecăm, nu voiam, dar nu aveam altă soluție.”
Persoanele care le-au intermediat deplasarea nu au fost chiar de bunăcredință.
- Au ajuns la vama moldovenească și ne-au întors înapoi, că nu aveau actele în regulă.
Apoi au chemat altă mașină și ne-au luat spre Moldova, dar ne-au luat tot ce aveam și documentele. Juriștii ne-au ajutat să le refacem. La două zile după plecarea noastră, soțul meu,
Vitalii, a fost omorât la război... Noi am ajuns la Centrul pentru Refugiați de la Chișinău. Am
trăit o vreme acolo, în apropierea unei biserici.
De la Chișinău am plecat apoi la Bălți, căci între timp aflasem că am un bunel, de existența căruia eu nu știam mai înainte, dar nu ne-a primit la el, ci tot la un centru de plasament am ajuns, - povestește Vladislava.
Venirea în Republica Moldova i-a schimbat viața, deși cunoștințele despre acest meleag îi erau limitate.
- Credeam că moldovenii umblă în opinci și costume naționale, dar am descoperit că sunt oameni ca și noi. Se îmbracă la fel ca noi. Nu m-a obijduit nimeni, m-au primit bine. Când ne-am pornit la drum, soră-mea spunea că în Moldova e mai bine decât în Germania, unde fusese ea mai înainte. Primesc și ajutor din partea Centrului european pentru refugiați...
- Cum ai ajuns la Izbiște?
- Fiind la Bălți am făcut cunoștință online cu Victor și m-a invitat la el. Părinții lui m-au acceptat, nu mă simt străină. Îl avem deja pe Alexandru, care va împlini degrabă un an. Am învățat să fac zeamă și borș cu macaroane. Mă bucur de fiecare zi de pace și copiii mei.
- Ai vrea să te întorci acasă, în Ucraina?
- Nu am la cine și unde mă întoarce acum. Mama e în Polonia. Soră-mea are trei copii, e iar însărcinată și mă contactează doar când are nevoie de ceva, consideră că eu trăiesc mai bine. Nu avem legături strânse. Poate la bătrânețe mă voi duce. Aș vrea să revăd o prietenă, dar acum trebuie să-mi cresc copiii,să-mi văd de viața mea, să pot comunica cu lumea.
- Ce e cel mai greu pentru un refugiat în Moldova?
- Cred că să-și găsească un loc de muncă.
- Dacă ar fi să întorci timpul înapoi, ce ai face?
- Aș anula războiul. Aș fi mai responsabilă, aș pune preț pe învățătură, nu pe libertate, aș face o carieră, apoi aș face o familie și copii.
Micuțul Alexandru i se cuibărește la piept, e ora mesei pentru el. Alisa tot vrea în brațele mamei, dar e distrasă și de cărți, de computerele din bibliotecă. Vlada, o copilă cu doi prunci, fugită de urgia războiului abătut asupra țării ei, a găsit la noi liniștea, dar tot mai tresare la auzul zgomotelor stridente, și-i gata să-și acopere puii cu corpul ei.
- Unde te vezi peste cinci ani?
- Nu-mi permit să visez. Nu știu ce va fi azi, mâine, de aceea pun preț pe fiecare clipă. Important să fie pace, - spune Vlada, și ochii ei negri stăpânesc cu greu un val lacrimi.
Foto: Vlada Borislavschi
Subiecte
Recomandate de la parteneri
