- La 2 martie 2022 am plecat de acasă. Am ajuns la PTF Palanca. Acolo erau corturi în care lucrau mulți voluntari. Ei ne-au orientat spre Criuleni. Așa am ajuns să ne cazăm în Centrul pentru refugiați de la Școala Profesională, aici locuim deja al cincilea an. Soțul meu a insistat ca eu să plec, cu copiii. Până atunci nu auzisem niciodată o alarmă. Ne era frică, iar când au început deja și exploziile, ne-am strâns lucrurile și am plecat. Cel mic avea un an și opt luni, iar cel mare - opt ani. Eram la acel moment în concediu pentru îngrijirea băiatului mai mic…

- În ultima zi a fost alarmă. A trebuit să ne luăm rămas bun de la rude, de la părinți, soră. Ei toți au rămas acolo. Eu am venit în Moldova doar pentru că am decis să nu-mi traumatizez copiii. Cel mic și până acum tresare, dacă aude o motocicletă, care e mai zgomotoasă. Îndată își duce mâinile la urechi…

- Era ziua mea de naștere, pe 23 februarie. Ne-am plimbat în parc și nu ne-am gândit deloc, că ne vom trezi dimineața în altă realitate.

- Frică! Eu nu am mai mers niciodată undeva atât de departe, cu doi copii. Cunoșteam doar că merg spre Moldova, fără să am certitudinea că îmi voi găsi un loc. Datorită voluntarilor de la Palanca, am ajuns aici. Drumul a fost greu, am mers noaptea. De la autogară ne-am îmbarcat cu alte femei cu copii, și așa am ajuns la Chișinău. Acum mă întorc la Odesa doar dacă am nevoie de ceva acte, iar relația cu familia o menținem online. Mă strădui să merg foarte rar, pentru că cel mic se teme, iar să-l las aici, nu am cu cine. Fiul mai mare absolvește clasa 8-a, studiază online la școala lui. Nu este înscris la o școală din Moldova, pentru că i-ar fi greu să studieze în limba română. Mezinul merge la grădiniță, deja de un an, dar nu s-a acomodat încă, e problematică comunicarea în română, deseori este bruscat de alți copii. L-am strămutat în altă grupă, urmează să vedem dacă se va adapta aici.

- Așa cum sunt mamă de băieți, cel mare face în curând 15 ani, nu cred că se va mai întoarce în Ucraina. Fie va alege să facă studii aici, pentru că-și dorește să învețe după clasa a IX-a sau într-o altă țară. Soțul meu lucrează în altă țară, ne vizitează ocazional, ne susține material.

- Multe momente! Aici unde locuim, avem compania noastră mică, unită, activități comune, ne plimbăm împreună cu alte mame și copii.

- Problematic a fost, la început, contactul cu medicina de familie. Acum avem medicul nostru de familie, ne adresăm, la nevoie la centrul de sănătate din oraș.

- Nu prea comunicăm. Mai degrabă mergem la concerte locale, când vedem afișe, la filme.

- Da, din păcate. Eram cu o prietenă la Chișinău. În transportul public țineam ambele banii în mână, să achităm taxatoarei. Taxatoarea de la mine a luat banii, iar de ea nu s-a apropiat, deși prietena a continuat să țină banii la vedere. La stație au urcat controlori, care au insistat ca prietena mea să fie amendată. Noi am încercat să explicăm, că sunt camere de luat vederi, pot verifica, că taxatoarea nu s-a apropiat de ea, că 7 lei nu sunt bani mari, ca să-i ascundă… Ne-au răspuns că „toți ucrainenii sunt așa”, că ar căuta să călătorească fără bani… Le-am răspuns, că, din păcate, nu suntem acceptați, la care controlorii ne-au spus să plecăm în țara noastră… Ne-a fost foarte incomod, deoarece oamenii de aici nu știu cum e să trăiești, când îți cade alături un proiectil, când sar geamurile și ușile în urma exploziei, sau stai între pereții camerei de baie și-ți cade în cap tencuiala… Să dea Domnul să nu afle, pentru că e oribil.

- Mie personal nu mi-a spus nimeni ceva, dar undeva știu că circulă diferite opinii, cu care nu mereu sunt de acord. Noi, trăind acolo, știm cum a fost. Suntem oameni simpli și înțelegem că persoana respectivă își dorește tot sudul Ucrainei. Mulți spun, că ar trebui președintele nostru să cedeze ceea ce a pretins președintele rus în 2014 și n-ar fi fost război. Dar eu îi întreb: cum să dea un președinte ce vrea acel om?

- Unii - da, au reușit să se angajeze. Mai des - la Chișinău, câțiva - la Orhei, la fabrica de cablaje, unii bărbați au reușit să se angajeze la construcții. Mamele cu copii au mai puține oportunități, dar suntem ajutați cu îndemnizații de ONU, pe lângă faptul că centrul ne asigură trei mese pe zi. Eu am reușit să fac cursuri de croitorie, colegele mele - la fel, cursuri de manichiură, de îngrijire facială, doar că nu prea avem unde practica, orașul e mic și sunt suficiente astfel de servicii. Dar mulțumim că suntem primiți, ne simțim ca acasă, avem ce ne trebuie la cămin. Învățăm acum limba română, deja pot citi, înțeleg câte ceva când merg la magazin.

- Am fost în aprilie, anul curent, să obținem pașaport ucrainean pentru fiul mai mare. Orașul în sine a rămas același, iar oamenii i-am văzut mai triști, cu regret. Deribasovskaya nu mai e ce-a fost odată…

- Da, avem adăposturi antiaeriene. Dacă e alături, e minunat, iar dacă nu, alergăm până unde sunt, sau, cum ne adăposteam noi - între doi pereți în casă. Acum, în aprilie, a fost pentru prima dată în toți acești ani, când am trăit o alarmă antiaeriană. Cel mic a intrat în panică și a trebuit să fugim în adăpost. Acolo s-a calmat, pentru că erau mulți copii ca și el. Era dimineața și în adăpost, care era al unei școli, au coborât și elevii. Am stat două ore în subteran.

- Dacă sincer, nici nu mă gândesc la un termen atât de îndepărtat! În orice caz, trebuie deja să ne gândim. Cel mai mare visează e să ne întoarcem acasă, în acei ani de pace și liniște. M-aș întoarce, doar dacă fiul meu ar fi în siguranță. N-aș vrea să fie recrutat. Visul meu e să fie pace în toată lumea!

- Cred că aș intra în apartament și aș sări de bucurie în el! Foarte mult vreau acasă! Mi-i dor de mare! Și mulți moldoveni mergeau înainte la mare la Odesa, cred că și lor li-i dor.

- Când aud adresări neprietenoase în adresa ucrainenilor, precum că am fi venit pe totul de-a gata, mereu le spun: să nu dea Domnul să fiți ca și noi! N-am plecat de viață bună. Avem și noi case, familii, serviciu. Am lăsat totul și am plecat. Noi nici un an n-am reușit să trăim în apartamentul nostru, pe care îl cumpărasem cu puțin timp până la invazie. Cred că avem nevoie de respect, pentru că ceea ce ni se întâmplă este dureros, în fiecare zi mor oameni. Nu ne puteți spune „plecați acasă!”. Oricine poate pleca să se convingă, poftim, poate cineva vrea la mare - vă ofer apartamentul, ca să vedeți cum e. O zi-două poate fi liniște, dar poate fi o săptămână la rând adevărată teroare.

- Eram foarte anxioasă! Eu n-aș vrea, ca drapelul lor să fie peste orașul nostru! Bunica soțului meu, în vârstă de 85 de ani, e în Donețk. Nici să părăsească orașul nu poate. Acum e cetățeană a Federației Ruse, documentele ucrainene le-au fost luate, cei care nu erau de acord, atunci, în 2014, riscau cu viața. Evident, ea are acum altă părere despre război, a început să creadă ce se spune la TV - că ucrainenii s-au atacat singuri pe sine…