O viață schimbată la 180 de grade
Svetlana CernovAutor
04.07.2026Data
visibility275
Distribuie
Anastasia Borozdina s-a născut în s. Onițcani, unde și-a petrecut frageda copilărie, cu părinții și rudele de pe linia tatălui.
Apoi au urmat anii de școală în satul bunicilor din Ucraina, de pe linia mamei, anii de facultate la Odesa și traiul stabilizat, cu familia, pe care și-a creat-o, cu cei doi copii pe care îi creștea cu soțul, în orașul de pe malul Mării Negre, care i-a devenit între timp a doua casă.
Nu credea că a început războiul Rusiei împotriva Ucrainei, pentru că puțini oameni urmăreau procesele politice sau geopolitice.
Dar spune că un sunet de la mama a determinat-o să-și ia copiii și să vină în Moldova:
„După un interviu cu Putin, pe care mama l-a văzut la noutăți în Moldova, ea m-a sunat și a spus să-mi iau copiii și să vin acasă, când eu încă nu conștientizam în momentul cela că ceva se întâmplă. Eu i-am răspuns că e imposibil, că așa ceva n-o să se întâmple! În două zile, pe 26 eram deja în Moldova, cu copiii, cel mic avea aproape 10 luni. De ce două zile? Am așteptat soțul, fiindcă nu era acasă. Am vrut să-mi iau rămas bun de la el, și copiii la fel. Plus, încă nu puteam percepe unele momente, până n-am văzut mașini militare care se deplasau sub fereastra noastră. Atunci chiar a început o panică, că nu mai înțelegeai că pui în geantă tot ce vedeai din dulap, mai mult pentru copii, că era februarie și începea primăvară. Eu, până la final, chiar și în cele șapte ore cât am stat în rând la vamă, și mama mă aștepta de partea moldovenească, încă nu puteam să conștientizez momentul, ce fac și unde plec.
Măcar că eu veneam la mama, nu mă duceam la oameni străini...”
Viața de până la război Anastasia o caracterizează, nu că „wow, ce de frumoasă”, dar stabilă. De 10 ani lucra la un elevator de cereale de lângă portul Odesa. Pentru că cel mic, de câteva luni, rămânea cu mama-soacră, își reluase activitatea de inginer - tehnolog la elevator, se gândea la o creșă pentru el.
Fiul mai mare era ocupat la școală, la bazin, la activități extrașcolare, soțul muncea și viața familiei era axată pe planuri de viitor.
Odată cu războiul, Anastasia remarcă că nu doar viața i s-a schimbat, dar și ea, ca personalitate, s-a schimbat foarte mult. Acum ținta eforturilor ei de specialistă sunt tinerii din r. Criuleni și Dubăsari, cărora le vorbește despre sănătate, despre pericolele ascunse ale vieții sexuale timpurii și bolile asociate acesteia, violență fizică și online, trafic și alte teme care ar ajuta tinerii și tinerele să devină mai pregătiți pentru viața de adult.
„Viața mea s-a schimbat la 180 de grade. Nu mai sunt persoana, care eram patru ani în urmă. Sunt două persoane diferite, cu unele valori schimbate, și mă refer la valorile mele personale, valorile pentru viață, unele viziuni chiar s-au schimbat. Și nu pot să spun că s-au schimbat, în special, spre bine, dar le accept așa cum sunt.
Prima specialitate studiată de mine a fost economie și drept. La Odesa am lucrat 10 ani în port, eram inginer tehnolog, funcție pentru care m-am recalificat. Acum, la moment, sunt asistentă socială în Centrul Prietenos Tinerilor „Vitamin” din Criuleni. Și iarăși m-am recalificat. Venind aici am înțeles că am nevoie de cunoștințe și am făcut un master la Universitatea de Stat din Moldova, la Facultatea de Psihologie. Recent, pe 4 iunie, am susținut teza de master în psihologie clinică. Dar, când am intrat la masterat, nu era în vigoare Legea nr. 103/2025 cu privire la exercitarea profesiei de psiholog. De aceea, ca să pot lucra, am nevoie de licență în psihologie și cred că am să învăț pentru ea, ca să fiu în cadrul legal existent. Acum a fost o recalificare conștientă, aleasă de mine, care vizează studii în continuu. Dar foarte mult îmi place munca asta, eu aici m-am regăsit, și aș vrea să ofer tinerilor, cu care lucrez, nu doar un sfat de adult, dar o asistență calificată, de la egal la egal. Studiile îmi oferă viziune, șansa de a înțelege adolescenții cu care lucrăm zi de zi, de a-i ajuta cât pot”, povestește Anastasia.
Anastasia Borozdina în fața tinerilor, cu training, în noua ei misiune
În cei patru ani de când se află în Moldova, cel mai mult i-a lipsit soțul și copiilor le-a lipsit tatăl.
„La moment, în toate nevoile, situațiile cu care mă confrunt, sunt eu și mama, atât. Îmi lipsește comunicarea de suport a prietenilor.
Dar înțeleg foarte bine că și eu m-am schimbat și asta tot ar fi o barieră în comunicarea cu prietenii de altădată din Odesa. Cu ei era bine, că nu trebuie să îmbraci mască. Aici toți sunt persoane noi și am foarte, foarte mult cunoștințe foarte faine, dar nu pot să spun că sunt prieteni. În așa scurtă perioadă de timp, nu poți să spui că ai un prieten adevărat. Sunt foarte buni cunoscuți, care pot să-ți dea o mână de ajutor, da, aici „jos pălăria”.”
Anastasia zice că a renunțat la statutul de refugiată, nu mai are protecție specială, și asta o face să se simtă mai relaxată. S-a integrat în comunitatea în care locuiește, copiii s-au integrat în școală și grădiniță. În cazul în care survine pacea, întrebată, dacă va reveni în Ucraina, răspunde sincer:
„Nu știu! Nu știu, fiindcă persoanele rămase acolo au deja altă gândire. Eu foarte mult nu iubesc nedreptatea și discriminarea, dar ea va fi... Aici, în Moldova, n-am simțit discriminare, n-am auzit nimic la adresa mea, dar de la alți refugiați am auzit, când eram periodic chemați la verificări, că s-a mai întâmplat.”
Pentru ca să corespundă postului în care s-a angajat, Anastasia mai întâi și-a echivalat diploma de studii de la universitatea din Odesa, a obținut diplomă care i-a permis să se angajeze și spune că nu a fost o procedură grea, dar a durat vreo 3 luni.
Întrebată dacă s-a confruntat cu nemulțumirea localnicilor, care spun, pe alocuri, „ucrainenii ne iau locurile de muncă” și dacă este o afirmație întemeiată sau un fals, Anastasia spune:
„Eu nu știu de ce, dar am făcut o paralelă chiar și cu Ucraina, cu întrebarea asta, fiindcă sunt foarte mulți care au trecut dintr-o regiune în alta. Eu n-aș spune că ucrainenii stabiliți în Moldova chiar doresc mult să muncească. Da, sunt unii care lucrează, dar sunt puțini. Adică ei nu sunt nevoiți să dea mult din coate și să-i dea la o parte pe moldoveni, deoarece aici au suport. Ei au suport, inclusiv din Ucraina, de la rude, oameni de peste hotare, au suportul lor. Mi-a apărut o paralelă cu situația din Odesa, când în oraș au venit mulți ucraineni care au părăsit alte zone cuprinse de război, migranți interni. Și ei erau gata să lucreze pentru mai ieftin, față de cei locali, se crease o tensiune. Odesiții se simțeau un pic discriminați, că celor veniți li se dădeau facilități, iar cei de pe loc nu-și prea găseau de lucru. Aici, în Moldova, posibil, dacă o să scoată totalmente ajutorul, ei o să înceapă cumva să se miște spre angajare.”
La Odesa, Anastasia revine cam de două ori pe an, ca băieții să-l revadă pe tata.
Locuința le-a fost devastată de suflul exploziei unui proiectil căzut chiar în fața ferestrelor, a trebuit să o repare, pe alocuri cu ajutorul primăriei. Vara trecută, când erau acolo, au avut nenorocul să audă o alarmă antiaeriană.
„Cel mic dormea în acest moment și când tresărea, eu îi spuneam că e vorba de un camion mare cu remorcă care a mers pe stradă. Cel mare a căzut la podea, mi-a cuprins picioarele și a spus: „mama, fă ceva, știu că tu poți!”. N-am mai stat cât plănuisem, a doua zi ne-am strâns lucrurile și am plecat în Moldova. Am văzut ochii copilului meu, nu vă povestesc din ce mi-au spus alții... Cei care au rămas acolo s-au adaptat. Ca să fie funcționali, oamenii își blochează emoțiile.
Trăiesc noaptea coșmarul, apoi dimineața se scoală, merg la serviciu, la școală, își poartă grijile. Este un mecanism de autoapărare, de disociere, ca să fie funcționali.”
Înainte de război oamenii din Ucraina nu credeau în posibilitatea unei confruntări, majoritatea nici nu erau interesați de politică.
„Sincer, nimeni nu era într-atât de interesat de politică, ca să monitorizeze zilnic, ce se întâmplă, să se gândească strategic cu 2-3 pași mai înainte. Fiecare avea viața sa, nu se uitau neapărat la știri. Noi toți credeam că în sec. XXI conflictele se hotărăsc fără bătaie. Părerea mea subiectivă este că doi sau trei oameni, persoane, cu un narcisism ca o formă de tulburare, n-au împărțit niște sfere de control, de influență. Cineva vrea să controleze 100 km, cineva o mie. Cred că e un conflict nu doar a două părți, dar e un conflict care a început mulți ani în urmă.
Multe persoane n-au vrut să vadă Donețkul, Luganskul, pentru că au considerat că „pe noi asta nu ne vizează, nu atragem atenție, la noi e pace, la noi e bine”. Așa am trăit noi acolo, politica nu era pentru noi nr. 1 la care noi să ne gândim, să controlăm, să ținem degetul pe puls...”
Anastasia zâmbește când spune că la 40 de ani „viața abia începe! Când aveam 16 ani, credeam că la 40 se termină viața. Acum, când am ajuns la vârsta asta, înțeleg că de aici poți să iei decizii conștiente, să faci ceea ce-ți place, ai o identitate și poți să nu tragi atenția la gura lumii. Cândva am vrut să aleg medicina, dar mama s-a opus. Acum domeniul psihologiei oricum m-a adus mai aproape de prima mea dorință. Războiul mi-a schimbat viața, aș spune, la 180 de grade, dar a schimbat radical și viața multor oameni, mai ales a celor ce și-au pierdut familiile, oamenii dragi. Eu sunt optimistă de fire și am ajutorul mamei, deși greutăți sunt al naibii de multe...”
Anastasia Borozdina a depus eforturi ca să-și adapteze copiii la școala locală, la grădiniță, să se adapteze singură, dar încă nu are curajul să viseze, la ce ar vrea să fie cu ea peste ani. Moldovenilor, care și-au făcut, poate, concluzii despre concetățenii săi, fugiți de război, le-ar spune doar:
„Așa cum sunt moldoveni cu obraz și fără, fix așa sunt și ucraineni, cu obraz și fără. În fiecare țară, națiune sau populație putem întâlni indivizi, care ne pot schimba viziunea despre un întreg popor. Refugiații au traumele și problemele lor. Moldovenilor nu am ce le reproșa.
Când am intrat în țară, pe 26 februarie 2022, și am văzut cum am fost întâlniți, noi, refugiații, jos pălăria! nu ai ce spune.
Ucrainenilor le-aș sugera să facă studii sau să le echivaleze pe cele ucrainene. Dacă sunt foarte buni specialiști, să se încadreze în muncă. Chiar dacă spun că nu știu limba română, eu știu că acei plecați în țări europene foarte bine au reușit să învețe limba țărilor în care locuiesc. Ar fi fain să învețe ucrainenii limba română, măcar să înțeleagă ce spun alții pe la spatele lor. E o motivație minimă, cred eu. Din câte știu, li s-au oferit foarte multe oportunități, adulților și copiilor, de a învăța limba română, măcar la nivel de înțelegere. Aici în Moldova, este un plus care nu este în alte țări europene: dacă vorbești rusa, ești înțeles. Consider că este un plus foarte mare”.
Publicitate
Subiecte
Recomandate de la parteneri
