”Foametea din anii 1946–1947 din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost o perioadă de deprivare alimentară majoră la nivelul populației de la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de război, seceta, impactul determinant al măsurilor sovietice de supra-colectare de produse alimentare, distrugerea modului tradițional de viață, ascunderea adevărului despre situația reală și lipsa de reacție a statului față de nevoile oamenilor.” – notează enciclopedia virtuală Wikipedia. Supraviețuirotii acelor evenimente cumplite au ajuns azi la vârste înaintate, și @Redacția ”Est-Curier” a considerat important să documenteze mărturiile lor, care, poate, vor fi de învățătură posterității, despre cum nu trebuie să conduci o țară sau cum e mai bine să negociezi, decât să ajungi la stare de război, care să aducă după sine și alte dezastre și catastrofe umane.
”Un grăunte era o comoară!”
Au trecut 75 ani de atunci, însă oamenii încă își amintesc cu lacrimi în ochi despre momentele trăite în timpul foametei din 46’-47’. A fost o perioadă grea în istoria țării, pe atunci numită RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească) și mărturiile supraviețuitorilor acelor timpuri și au o valoare inestimată.
Așa am făcut cunoștință cu doi oameni minunați din satul Slobozia-Dușca, Stahi Vladimir și Vera care ne-au împărtășit câteva amintiri legate de acel capitol al vieții lor.
Domnul Vladimir Stahi născut în 1938, înainte de începutul celui de al Doilea Război Mondial, încă mai simte senzația de gol în stomac pe care a trăit-o la vârsta fragedă de 9 ani, iar doamna Vera a avut ce să își amintească din istoriile povestite de tatăl său.
– Ce țineți minte din anii 1946-1947?
Vladimir Stahi: Eram o familie mare! Eram șase copii și părinții, însă un frate a murit în timpul evacuării din timpul războiului, iar altul – la întoarcere. Așa că în acea perioadă am rămas doar patru copii. Țin minte că au fost doi ani foarte secetoși, nu rodea nimic, a fost o foamete severă.
– Și cum credeți, care au fost cauzele foametei?
Vladimir Stahi: În primul rând, au fost multe distrugeri după război, când ne-am întors, Slobozia Dușca era o ruină, din case erau doar pereții arși și urme de acoperiș, iar oamenii trebuiau să clădească totul de la zero, la fel a fost o perioadă foarte secetoasă și roada era puțină, iar ceea ce mai aveam ni se fura! Veneau nemții, veneau rușii, măturau tot din pod, până și țărâna ne era luată. Noi plângeam, dar cine se mai uita la noi?
– Și cum s-a resimțit asta în familia voastră?
Vladimir Stahi: A fost mai greu pentru noi, însă am reușit să rezistăm, am împărțit totul ca la carte. Față de alți oameni, noi am avut noroc de o văcuță, ea, ca niciodată, dădea mult lapte în acea perioadă. În fiecare dimineață cănuța de lapte era deja un obicei. Țin minte că pe mama mereu o mustra conștiința, deoarece a
venit o dată un om la poartă și a cerut un pic de chișleag, însă ea nu a putut să îi dea, deoarece rămâneam noi flămânzi pe urmă, iar el a murit de foame…
– Rezistați cu acea porție de lapte toată ziua?
Vladimir Stahi: Păi, între Slobozia și Onițcani era înainte o pădure, i se mai zicea „Pădurea lui Fonea”. Tata ne trimitea zilnic acolo, unde era lăstăriș, ca să strângem urzică și alte plante. Acasă mama le spăla, le alegea și le punea la fiert. Pe urmă în general nu ne mai duceam până la pădure, tata cu coasa tăia lobodă
de sub gard, mama o pregătea și mâncam ca animalele iarba. O dată, țin minte, că am găsit o geantă cu
niște soie în ea, și daca o pregătești ea este dulcie. Eu, copil fiind, am luat și mi-am umplut buzunarele cu ea, iar tata asta a văzut. A venit după mine și mi-a luat-o înapoi, mi-a citit morală și mi-a explicat că trebuie să împărțim, deoarece la toți ne este foame, însă mi-a lăsat și mie un pic în buzunare. Țin minte că mama mai lua din măduva de la porumb și cu râșnița făcea o fâină frumoasă, galbenă, însă când o fierbea
era iute la gust. Iar o dată, mergând pe drum am văzut un știulete de porumb, și, măi, ce bucurie în mine, pe atunci un grăunte era o comoară! Am fugit cu el până acasă și am mușcat din el cu mare poftă, dar mi-am umplut gura cu praf, deoarece el înauntru era putred, avea mucegai de acela verde. Ce dezamăgire! Iar ca să scap de acea senzație am luat un „tartan”(un fel de floare în formă de evantai), am frecat-o între
mâini și am mușcat din ea, căci era suculentă. Odată venisem de la deal și mama îmi cususe o pereche de pantaloni noi și mi-a zis: „…uite, ți-am cumpărat pantaloni noi”, iar eu am strigat în gura mare „Nu vreau pantaloni! Dă-mi de mâncare!”
– Ceea ce îmi povestiți dumneavoastră seamănă mai mult cu un vis urât decât cu o realitate!
Vera Stahi: Da, noi când le povestim tinerilor de acum despre acele vremuri parcă nici nu vor să ne creadă! Tatăl meu a rămas cu cinci copii ca să îi crească. Bine că a terminat un colegiu românesc și avea niște studii ce i-au adus mai târziu pâinea pe masă.
– Dar cum a afectat asta restul populației din sate?
Vladimir Stahi: Oamenii mureau! Mureau și nici măcar nu avea cine să îi îngroape.
Vera Stahi: Într-adevăr, lumea murea, se simțea mirosul de la poartă, oamenii au început să se plângă pe asta și astfel a fost creată o comisie care zilnic mergea prin case ca să se asigure că toți morții sunt scoși. Datorită studiilor, tata a fost ales și el în comisia aceasta. O dată, în Ciopleni, el a intrat în casa unor oameni și nu o să îți vină să crezi ce a văzut. Stătea pe pat o femeie, umflată de foame, iar în colț – un băiat legat de un scaun, un sac jos și o coasă. Tatăl băiatului urma să îi taie capul ca să își poată hrăni soția, era și ceaunul cu apa clocotită pregătit. Totuși, băiatul a fost luat de acolo. Din câte am înțeles, a terminat școala de aviație, iar acea femeie până la urmă a murit. Sincer, nici eu nu aș fi crezut în asta, dacă într-o seară, fiind la un film indian, nu s-ar fi apropiat de noi un bărbat în uniformă ca să îi mulțumească tatei
pentru faptul că trăiește. Pentru serviciul în acea comisie ei erau răsplătiți cu câte două pâini de câte jumate de kg pe săptămână. Datorită acestei pâini tatăl meu a trecut mai ușor peste acea perioadă. Totuși, cineva a văzut ora și ziua când li se dădea plata și a făcut o capcană: tata când venea acasă s-a împiedicat în sârma întinsă pe jos și a scăpat o pâine. Un băiat momentan a fugit și a luat-o, iar tata atunci a rămas doar cu una pe care o ținea strâns la piept, știind că urmează să o pună pe masă la o cumătrie, ca să fie o bucățică de pâine pe lângă turtele din buruieni.
Vladimir Stahi: Am trecut mai greu deoarece oamenii nu cooperau, conducerea fura de la noi la fel ca acum și mereu ne zicea că o să supraviețuim cumva, dar unii nu au reușit. Mult timp după asta când ne așezam cu mama la masa de sărbătoare, ea nu cumpăra salam sau scrumbie, ea făcea ceva de casă precum
sărmăluțe și ne învăța că niciodată nu trebuie să irosim mâncarea. Și tot mama mai zicea că ”cât o să am mămăliga pe masă nu o să spun niciodată că nu am ce mânca!”
Scăparea acestor oameni a fost anul 1948 care s-a dovedit a fi un an bogat și roditor. Interlocuitorii noștri afirmă că foametea nu a fost un fenomen spontan, ci un genocid organizat de forțele ocupante. Mult timp după asta oamenii se așteptau la o altă foamete, fiind înfricoșați de acele vremuri grele prin care au trecut. Însă ei au rezistat. Au făcut față și ne îndeamnă să fim puternici și să nu ne dăm niciodată bătuți.
Victoria Ciobanu
