Timpurile s-au schimbat. Secolul tehnicii a fost surclasat de vârtejul informațional. Ceea ce părea un vis, a devenit realitate. Dezvoltarea tehnologiilor informaționale știrbește din plăcerea de altă dată de a răsfoi ziare și reviste, de a scrie și a primi scrisori, felicitări… Inovațiile tehnologice, unele mai trăsnite decât altele, își fac loc tot mai persistent în casele noastre, pe birouri, în stradă, în transport… Nu ne mai putem închipui viața fără ele, dar acest amalgam de virtualitate ne rupe din lumea reală…
Despre aceasta și alte aspect ale vieții moderne am discutat cu două doamne venerabile, care la sfârșitul anilor 60 din secolul trecut au ales să fie principalii distribuitori de informații în localitate. Erau așteptate cu nerăbdare,cu speranțe, iar uneori și cu neliniște, în fiecare zi, la orice casă. Or, pe vânt, pe ploaie, pe arșiță, poștașul era la datorie, ca și acum, de altfel, doar că i s-a schimbat conținutul genții.
Eugenia Pascari își amintește despre începutul acelei cariere: ”A fost o întâmplare, dar nu regret. Mai greu mi-a fost la început. Corespondență multă, oamenii pretențioși, ferite-a Domnul să nu-i duci la timp ziarul sau scrisoarea. Fiecare familie primea câte cel puțin trei titluri de ziar și reviste. Și acum îmi amintesc de fostul președinte, Vladimir Voronin, care pe atunci lucra la Criuleni și locuia în sectorul deservit de mine. Atâtea ziare și re-viste primea, că nu încăpeau în lădiță. Eram nevoită să le prind în gard, în poartă, altele mai cădeau pe jos… La scurt timp și-a confecționat singur o cutie poștală mai mare și după aceea n-am mai avut probleme.
Odată cu apariția primelor blocuri de locuit, corespondența pe sector s-a dublat. Erau zile în care căram și câte opt-nouă genți pline cu vârf. Când nu încăpeau în geantă, mai luam și în brațe. Iar dacă se întâmpla să se îmbolnăvească cineva dintre colegi, trebuia să distribuim corespondența și pe sectorul lui. Veneam seara acasă, lăsam un bilețel în ușă și iar plecam. Și așa zi de zi, an de an. Câte 2-3 perechi de încălţăminte rupeam pe lună şi nimeni nu ni le recupera. Mult mai târziu au început să ne ofere îmbrăcăminte, dar şi aceea cu mare scandal. Munca noastră se mai uşura vara, când în ajutor ne veneau elevii din clasele superioare. Chiar şi copiii mei au distribuit corespondenţa în timpul vacanţelor. Cei mai harnici au primit şi cadouri din partea administraţiei. Au fost de toate în aceşti ani: și zile mai grele, dar și clipe mai frumoase. Mulți veneau să lucreze în calitate de poștaș, dar puțini rămâneau. Ca și în orice alt domeniu trebuie să pui mult suflet în ceea ce faci ca să ai succes”.
Victoria Guzun recunoaște la rândul ei: ”Când m-am angajat la poștă aveam déjà ceva experiență în domeniu. Sora mamei lucra de ceva timp poștăriță și deseori când avea mai mult de lucru, îmi dădea 20 de copeici ca să o ajut să distribuie presa, mai cu seamă în zilele de duminică, pe străzile mai îndepărtate. Pare paradoxal, dar la scurt timp după ce m-am angajat oficial, în repetate rânduri am scris cerere de eliberare, pentru că mi s-a părut peste puterile mele, dar de fiecare dată șeful o rupea și spunea că îmi mai oferă un termen de încercare. Până la urma am decis să rămân și pare-se că nu am dat greș. Și cu colegii găseam limbă comună, și oamenii de pe sector erau mulțumiți. Doamne, ce se mai bucurau când le aduceam câte o veste bună! Erau, însă, și zile în care eram nevoită să le aduc unora și vești mai proaste, dar asta e viața. Îmi luam inima în dinți și îi întindeam cu mare durere în suflet telegrama…
Acum drumurile sunt bunicele, dar prin anii 60-70, să te ferească sfântul, prin ce glod eram nevoiți să mergem până a ajunge la destinatar! Au fost mai multe cazuri când credeam că nu mai ajung acasă. Odată, era iarnă, eram udă la picioare și înghețasem tare. O femeie de pe sector, care observase în ce stare sunt, m-a invitat în casă, m-a servit cu ceai, a scos de pe undeva o perche de pâsle bărbătești, mari și grele, m-a încălțat și numai după aceia m-a lăsat să plec. Cu greu , dar am încheiat cu bine și acea zi de lucru. Nu mai vorbesc despre faptul că noi, poștărițele, eram cele, care făceam pârtiile până la porțile oamenilor atunci, când cădeau troiene mari de zăpadă. Eh, de câte ori am fost încolțite de câini și câte altele am mai avut de suportat pentru un salariu de 60 de ruble…
Eugenia Pascari confirmă: ”Da, 60 de ruble. Este adevărat că la fiecare cinci ani, atunci când avea loc Congresul PCUS, era majorat cu cinci ruble, exact cu câte o rublă pe ani. Dar și așa reușeam să punem ceva bani la bancă, am vizitat cele mai mari orașe din URSS, chiar și în Bulgaria am ajuns. Până la urmă și eu, și Victoria am fost decorate cu medalia ”Veteran al muncii”, nu o singură dată fotografiile noastre au fost pe tabla de onoare. Când am ieşit la pensie, tânjeam. Vreo două luni când mă trezeam dimineaţa tot la serviciu mă gândeam.
Amintirile curg gârlă, ele, de fapt, sunt bogăția cea mare acumulată pe parcursul deceniilor de activitate, căci resursele financiare, salariile, au fost derizorii atunci, iar acum, sub aspect de pensie, au ajuns chiar iluzorii. Victoria Guzun o zice pe șleau: ”Personal nu ştiu cum aş supravieţui cu preţurile existente, dacă nu aș mai putea face muncă de zilier.”
Interlocutoarele noastre sunt martori oculari ai transformării unui serviciu milenar, care în timp se modernizează, pierzând din fascinul comunicării reale, dar care, oricum, va persista.
Gh. Motricală
