EC SpecialSocial

Stereotipurile încă mai marchează destine

Olguța Cîrnaț este o figură emblematică pentru s. Holercani, raionul Dubăsari și un model de rezistență pentru mai multă lume ce i-a cunoscut destinul. O boală nemiloasă și un tratament nereușit au doborât fizic o copilă de 14 ani, spulberându-i visele. După șocul durerii și realizării situației în care s-a pomenit copilița firavă s-a transformat într-o luptătoare pentru dreptul la viață și afirmare. Nu s-a temut să reia studiile după ani buni de absență și să susțină bacalaureatul, ca să facă ulterior studii superioare. A absolvit facultatea și este specialistă în drept constituțional și un om deosebit de creație. Tablourile ei sunt apreciate și se află în colecțiile cunoscătorilor de arte din mai multe țări. Între timp a reușit să întâlnească iubirea vieții sale și să se stabilească de ceva timp în Oradea, România. Recent a sărbătorit ziua de naștere și i-am solicitat să răspundă la câteva întrebări și pentru cititorii ”Est-Curier”.

– Cine este acum Olguța Cîrnaț?

– Olguța Cîrnaț este, în primul rând, un om, o carte care așteaptă cu nerăbdare să fie descoperită și înțeleasă de cei din jurul său, care au curajul să deschidă această carte, trecând peste o coperta șifonată, uneori mai mult, alteori mai puțin, de boală. Sunt o persoana căreia i s-a schimbat viața brusc și nedrept, în adolescență, și de atunci am căutat mereu să mă regăsesc în noua mea viață, mai grea, mai sumbră uneori, dar parcă mai profundă! Sunt jurist atunci când vine vorba despre nedreptatea socială și artist – atunci când intru în conexiune cu sufletele oamenilor din jurul meu. Îmi doresc prin lucrările mele, prin poeziile mele să trezesc setea oamenilor pentru frumos, iubirea unul pentru celălalt, lucru care lipsește atât de mult, în ziua de azi. Orice poezie sau lucrare a mea este o pledoarie contra urii, care ne consuma sufletele și timpul. Nu avem timp să urâm… viața este finită… să nu o irosim.

– În sat ați fost într-un fel ajutată de familiali, colegi, dar Universitatea nu avea deloc condiții prietenoase pentru o persoană cu nevoi speciale, țintuită în scaunul cu rotile. Cum ați găsit puteri să vă urmați visul?

– Din păcate, nu doar universitatea nu este prietenoasă, tot timpul în societate, trebuie sa te lupți pentru demnitatea și drepturile tale, și în permanență vor fi oameni, care îți vor pune la îndoială capacitățile, este greu, dar este o datorie morală, să lupți pentru a fi parte integrantă din societate oriunde te-ai afla!

– Ce capacități trebuie să aibă o femeie ca să reușească să se afirme în societate?

– Eu nu am crezut niciodată că există domenii interzise femeilor. Femeia în sine este o opera, e arta creată de Dumnezeu. A fi femeie îți oferă o sensibilitate și o determinare aparte în orice domeniu, atât juridic, cât și artistic.

– Plecarea de acasă a fost dificilă?

– Plecarea de acasă, părăsirea cuibului părintesc, este un lucru natural, care se întâmplă oricum, chiar dacă rămâi fizic pe loc, mental la un moment dat, te desparți de acest cuib, simțind nevoia unui destin propriu… Niciodată nu am agreat ideea de familie separată, pe care o ai cu partenerul de viață și familia de bază, adică frați, mama. Familia trebuie să fie împreună, familia nu se rupe când găsești un partener de viață, ea se mărește, doar așa este moral și normal. Când ești persoană cu dizabilități este mai greu să ai un partener, căci comunității în general i se pare revoltător ca cineva cu dizabilitate să vrea o familie. Familie înseamnă, în accepțiunea socială, casa, copiii. Mulți membri ai societății consideră că o persoană cu nevoi speciale nu va putea realiza toate astea. Pentru aceasta, ca pentru orice drept trebuie să lupți, să ai încredere-n tine, în partenerul tău și să mergi înainte!

– Demult, când erați țintuită la pat, punga de scoici pe care a adus-o fratele ca să vă apropie de mirosul râului, a fost ca un punct de pornire pentru a vă exterioriza sentimentele în tablouri, executate din scoici și nisip. Acum lucrați mult cu mărgelușele, care presupun mai multă manualitate.

– Atunci când acest mic monstru, numit boală, îmi permite, când durerile mă lasă, îmi lansez mesajul meu către lume, uneori poate fi unul romantic, alteori un strigăt de ajutor, dar întotdeauna este real, venit din propriile frici și sentimente!

– Ce vă preocupă?

– Preocupările mele țin de rolul personalității și artei în viața modernă. De ceva vreme mă simt mai tentată să realizez lucrări cu tematică religioasă. Regula spune să nu le numim icoane, până când nu sunt sfințite. Versurile sunt o altă pasiune a mea, ce exprimă nevoia de conexiune și comunicare permanentă cu cei din jur. Mă îndeamnă să caut mereu căi spre sufletele lor. Mă bucur enorm când sunt auzită și le mulțumesc tuturor pentru orice comentariu. Atenția lor mă emoționează până la lacrimi…

– Nu am observat să vă lamentați.

– Dupa părerea mea, nici lamentările nu sunt un lucru rău. Nu este neapărată nevoie ca atunci când cineva scrie o poezie să te înveselească, important să transmită un mesaj. Lamentarea înseamnă un strigăt de ajutor, venit din tristețe, un sentiment des întâlnit în lume, inclusiv la o persoana cu infirmități.

– Dacă ați putea învârti înapoi roata vieții, ce ați schimba?

– Dacă aș avea din nou 15 ani aș schimba totul: aș schimba lipsa de respect a medicilor pentru viața umană, aș șterge incompetența lor, toate acele lucruri care mi-au distrus și schimbat negativ viața, aș schimba însăși soarta mea, dar asta nu se poate! Așa că valorific fiecare zi, dându-i sens și culoare.

– Ce-și dorește Olguța Cîrnaț acum, când a gustat și din amarul, dar și din dulcele vieții și are o impresionantă putere de rezistență?

– Pentru mine ca femeie contează în primul rând – Familia, de aceea într-o bună zi, mi-aș dori să am un copil, este cea mai mare binecuvântare din partea Universului. Venită din partea unei persoane cu infirmitate, această dorință poate stârni din nou o furtună în comunitatea din jurul său. Există o idee preconcepută cum ca un părinte cu dizabilități ar reprezenta pentru copilul sau o povara. Nimic mai fals! Cunosc mame cu dizabilități, care sunt mame extraordinare, pe care orice copil și le-ar dori ca mame, care reușesc să le ofere pruncilor lor standarde de viață și educație superioară celor oferite de părinți aparent sănătoși. Stereotipurile în societate încă mai predomină. Vom trăi și vom vedea, poate voi reuși să-mi realizez și acest vis!

– Așa să fie.

Andreea Motricală,
stagiară în cadrul proiectului ”Undă verde pentru cariatidele mileniului III”

În imagini: Olguța Cîrnaț, tablouri realizate din mărgelușe.

Articol elaborat în cadrul proiectului Consolidarea Presei Independente și a Educației Mediatice în Moldova derulat de ERIM, cu suportul financiar al Biroului pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă al Departamentului de Stat american. Opiniile exprimate în această publicație nu reflectă neapărat poziția ERIM.

Preluarea textelor de pe pagina www.estcurier.md pentru formatul online se face în limita a 500 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat. Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Est-Curier" și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

Articole asemănătoare

Back to top button