Pe slobozianca Inga Burlac, născută pe șesul Nistrului, au dus-o avionul, apoi pașii, în Tanzania, țara care găzduiește cel mai înalt vârf al continentului african, Kilimanjaro. A urcat toți cei 5895 metri până pe „acoperișul” Africii, unde a arborat drapelul Republicii Moldova. Afirmă că a trăit o experiență senzațională, iar emoțiile a acceptat să le împărtășească cu cititorii „Est-Curier”.
-Stimată doamnă Inga Burlac, de ce v-ați dorit să cuceriți acest vârf și cât timp ați nutrit speranța, până vi s-a realizat visul?
-M-am îndrăgostit de munți odată cu mutarea familiei mele la Piatra-Neamț. Zilnic alergam și mă uimeam, cum același munte, de la o zi la alta, arată diferit… Din simpla curiozitate, cum pot arăta alți munți cu vârfuri mai mari, cu obstacole și riscuri mai mari, s-a născut această dorința… Important să fie Dorința, apoi, încet, mergi spre realizarea ei. De ce acest vârf?… Din dorința de a mai cunoaște alte popoare, alte culturi și alt continent… Speranță am mereu și ea este în mâinile mele și în susținerea familiei mele.
-Ați avut nevoie de pregătire prealabilă? Dacă da, în ce a constat?
-Activitatea fizică mi-a fost dragă dintotdeauna, aici chiar vreau să o menționez pe profesoara mea de cultură fizică, stimata doamnă Vera Badon, care a pus această temelie, mi-a insuflat că mișcarea este viață. Alergam, practic, zilnic, fie în sală pe bandă, fie pe străzile Chișinăului, mai nou pe „dealurile” nemțene… Din momentul când mi-am propus să escaladez Kilimanjaro, aveam câte două antrenamente zilnice. Trezirea la 5.30 la o alergare ușoară și seara, la 18.00, în sală, cu echipa Spartan Piatra-Neamț, unde dezvoltam rezistența fizică și voința de spartan, urcări și alergări montane pe traseul Cozla în zilele de sâmbăta și duminica, timp de 3 luni. Cam așa…
-Cu ce emoții ați pornit de la poalele muntelui spre vârf? Ați simțit frică în timpul escaladării? Ce gânduri v-au trecut prin cap, în momentele când atingeați „acoperișul african” cu mâna?
-Am pornit din ambiție, cu dorință și cu gândul că pot… Aveam o stare de examen… aceea stare sau frică, dacă putem să-i zicem așa, când știi că ești pregătită, dar norocul uneori iți joacă festa… dar dacă pic… dar dacă calc în gol și fac o entorsă… Deci, era frică fizică, nicidecum morală sau emoțională, aici sunt sigură pe mine. Și am pornit bine dispusă, hotărâtă, fericită și cu ideea „dacă nu eu, atunci cine va face pentru mine?” Momentele din vârf sunt unice, sau poți să le compari cu nașterea ta personală, care, cu regret, nu o ținem minte… Acel răsărit de soare, acea gură de aer care greu se respiră, acea voință de viață… Este fantastic!.. Este miraculos de frumos…nu pot să descriu…și nu cred că voi uita vreodată acea stare de satisfacție!
-Ce vi s-a părut cel mai dificil în acele câteva zile de aventură pe Kilimanjaro?
-Kilimanjaro nu este doar escaladare… Kilimanjaro este înțelegerea cu sine, înțelegerea cu corpul tău, cu rațiunea ta, cu dorința și ambiția ta. Kilimanjaro este 7 zile de frig, de somn în corturi, de mers continuu, de bătături în tălpi și rucsac în spate. Kilimanjaro este despărțirea de familie, de soț, de copii și de pijamaua dragă. Kilimanjaro, în dependență de traseu, este 39 – 44 km merse pe jos, prin noroi și ploaie, pe stânci, prin praf și soare aprig… Dar, totodată, Kilimanjaro este bestial… Nu regret și chiar mi-am promis la coborâre, fiind deja la rădăcina muntelui, că mă reîntorc peste 20 de ani, însoțită de un nepot sau nepoată (sper cineva sa-mi semene la rebeliune!).
– Echipa cu care ați mers, ce țări reprezenta?
-În ziua de 14.09.2023 s-au înregistrat mai multe persoane, mai multe echipe, fiecare grupă având ghidul său autorizat, porteri (n.r.: porter – cel care cară cu spatele greutăți (hrană pentru cabane la munte, materiale de construcții etc; DEX) și bucătar. Am mers alături de o domnișoara din România, Delia Zavate, cu care ne-am cunoscut în Aeroportul Otopeni și din acel moment am devenit prietene, surori pot să zic, fiindcă la mii de km distanță de casă, o persoană mai apropiată nu aveam… Cu ea am împărțit salteaua, vitaminele, gura de apă, durerile, bucuriile și dorința de a escalada. Lumea pe traseu este foarte comunicabilă, foarte prietenoasă și fericită… Toată lumea împarte cu tine succesul escaladării și emoțiile. Am cunoscut englezi, nemți, o familie de belgieni – tată, fiică de 18 ani și prietenul ei de 19. Dar cei mai importanți și cei mai mari eroi, eu îi consider pe porteri. Ei sunt mândri de lucrul pe care îl fac, de zâmbetele noastre și de fericirea din ochii noștri…
-Femeilor care au vise similare, ce le puteți sugera? Este curajul principala calitate de care a fost nevoie, sau ar mai fi și altele?
– Nu sunt misandră, dar vreau să încurajez Femeile, nu doar pentru Kilimanjaro, dar pentru oricare decizie luată pentru sine: să fie încrezute în propriile puteri, în propriile ambiții și marea dorință de a obține ceva… Bărbații sunt puternici, dar noi nicidecum mai slabe! Vin aici cu un mesaj: „Frumoasele, stimatele mele doamne, din sate și orașe, noi suntem atât de puternice, atât de ambițioase, că putem întoarce și munții, nu doar să-i escaladam! Femeia ce poate înfrunta greutățile, de rând cu bărbații, valorează și merită admirația și aprecierea tuturor. Visați, puneți scopuri și depuneți efort, și Kilimanjaro este doar un deal!”
– Urmează și alte vârfuri?
– Dacă urmează alte vârfuri?.. Vreau, îmi doresc, pot… Asta la moment e tot ce pot zice… Cu mult drag, pentru cititorii „Est-Curier”, pământeanca Dvs., Inga Burlac. P.S. Vreau să-i mulțumesc familiei mele, dragului meu soț Veaceslav, copiilor mei, Adriana, Krasimira și Andrei, părinților mei scumpi, surorilor, pentru susținere, pentru răbdare, rugăciune și încredere. Vă iubesc…
Imagini oferite de Inga Burlac din călătoria pe care a numit-o fabuloasă pe cel mai înalt vârf al continentului african.
