De câteva zile tabăra de odihnă ”Cristiano” a devenit adăpost pentru refugiații din Ucraina. Locuitorii raionului Criuleni, inclusiv tinerii voluntari s-au mobilizat repede pentru a le veni în ajutor. Fiecare dintre cei cazați are în spate o istorie, care nu te poate lăsa indiferent. Printre ei este și Ludmila, care a lăsat în spate casă și masă și a ales viața.
– Din ce regiune a Ucrainei sunteți?
– Sunt din Odessa, locuiesc la 20 de minute depărtare de locul bombardat de forțele Federației Ruse.
– Și în Moldova, în dimineața de 24 februarie, s-au auzit bubuituri. Puteți să ne povestiți câte ceva din acea dimineață?
– Sinceră să fiu, dormeam. A fost un atac dimineața devreme și mă aflam în pat. Trăiesc singură în apartament. Zgomotul a fost puternic, mai puternic decât vă puteți închipui. În cameră s-a mișcat tot, întocmai ca pe timpul unui cutremur foarte puternic. Am auzit strigăte la vecini și am avut impresia că o să cadă dulapul peste mine de la vibrațiile provocate de zgomot.
– Dar nu v-ați așteptat la o asemenea întorsătură?
– Nu, peste tot oamenii vorbeau că dacă se va declanșa un eventual război, acesta va servi ca pretext la un al treilea război mondial, de asta credeam că conducătorul rus nu o să meargă la așa risc. Noi ne înșelasem, din păcate. Aveam impresia că toată lumea știa despre ce urmează să se întâmple, mai puțin Ucraina. Prietenii mei din Franța mă rugau să vin la ei ca să nu fiu în pericol, însă eu nu înțelegeam de ce făceau atâta panică!
– A fost greu să lăsați totul în urmă și să părăsiți țara?
– A fost foarte greu, deoarece este probabilitatea că nu o să am unde mă întoarce. Telefonul meu încontinuu suna, toți încercau să dea de mine și să mă întrebe dacă sunt bine. În final am decis că mai bine să fug, decât să fiu găsită moartă printre ruine. Așa că am să construiesc totul de la zero, dacă trebuie. În timp ce îmi strângeam geanta îmi simteam picioarele moi. Vecinii au făcut criză nervoasă, iar eu, dimpotrivă, mă simțeam foarte încordată. Eram practic pierdută în spațiu, însă am reușit să găsesc un autocar și să pornesc spre Moldova – cea mai apropiată zonă de adăpost. M-am pornit știind că nimeni nu mă așteaptă.
– De cât timp sunteți pe drum?
– Am 4 zile de când am părăsit Odessa, am așteptat foarte mult la vamă. Rândul părea că nu mai are nici început, nici sfârșit. Ni s-a oferit pernă și pătură și îmi venea să mă culc jos pe carton ca să dorm de obosităce eram. Pe lângă mine mai era o mulțime de oameni cu copii sau multe animale, care încercau să se împingă înainte. Eu am trecut repede, cu documentele mele era totul în regulă, însă pe mulți îi rețin acolo.
– Aveți la moment nevoie de ceva?
– Nu, mulțumesc, am fost primită foarte bine aici, le mulțumesc mult tuturor cetățenilor Republicii Moldova pentru ajutor și receptivitate. Efectiv, nu știam unde mă pornesc, unde o să ajung, pe cine o să întâlnesc, dar am fost primită cu mâinile deschise. Prețuiesc sprijinul oferit!
– Și ce aveți de gând să faceți mai departe?
– Am să stau o seară sau două aici ca să-mi restabilesc puterile și apoi mă pornesc în Franța, prietenii mei acolo mă așteaptă și nu vreau să își facă griji. Sper din tot sufletul să nu fiți și voi afectați sau atinși de acest război!
Acești oameni au trecut prin infern aceste câteva zile și în continuare sunt nevoiți să privească dintr-o parte cum plaiul lor natal este făcut bucăți. Cineva rămâne, cineva pleacă mai departe, însă istoriile fiecărui om merită povestite și cunoscute.
Persoanelor care doresc să ajute, să doneze sau să adăpostească pe cineva, se pot adresa la autoritățile locale pentru mai multe informații!
Tinerii care vor să se implice în activități de voluntariat pot accesa în aplicația ”Telegram” linkurile:
Victoria Ciobanu
