Acest interviu a apărut în ediția print Est-Curier în februarie 2025, când se făceau trei ani de la invazia Federației Ruse în Ucraina. A trecut al patrulea an, cele relatate acum un an rămân actuale, orașele ucrainene sunt la fel de intens bombardate, cu toate consecințele, iar în Odesa, în unele cartiere, nu este curent de pe 16 ianuarie…
„La 24 februarie se fac trei ani de când Federația Rusă a invadat Ucraina, începând un adevărat război, camuflat sub denumirea de „operațiune militară specială”. Armata invadatoare a reușit să pună stăpânire, până acum, pe a cincea parte din teritoriului Ucrainei, începând cu anul 2014, când au fost alipite abuziv, prin referendum sub baionete, părți din regiunile Donețk și Luhansk, apoi peninsula Crimeea. Circa 14 mln de locuitori ai Ucrainei, din 46 de mln, cât numărau până la război, au devenit refugiați, persoane strămutate intern, ori au rămas fără casă. Numărul victimelor civile ale acestui război, cel mai probabil, îl vom aflat mult mai târziu, pentru că acum informația nu poate fi verificată cu certitudine, în condițiile unei comunicări defectuoase dinspre ambele părți beligerante. Însă ultimele statistici ale Organizației Națiunilor Unite arată că la finele anului 2024 cifra civililor ucraineni uciși ar fi de peste 12.340.
Punct strategic important la Marea Neagră, portul și orașul Odesa nu a scăpat de furia dronelor și proiectilelor lansate de armata rusă invadatoare, preponderent noaptea. Tatiana Iuraș este o tânără, care muncește în calitate de consilieră juridică pe relații economice externe într-o firmă specializată pe exporturi de cereale. Aflată în drum spre Dubai, unde urma să participe la o expoziție internațională agrară, reprezentând compania sa, în escala de la Chișinău, ne-a acordat un interviu, în care ne relatează despre cum a trăit acești trei ani de război ea și conaționalii săi.
– Dragă Tatiana, cum ai califica acești trei ani în care Ucraina se confruntă cu invazia?
– Probabil, primul an a fost unul marcat de frică animalică, oroare, neînțelegere, neacceptare a tot ce se întâmplă. Mai exact, înțelegeam ce se întâmplă, dar nu înțelegeam de ce se întâmplă și cum pot fi oamenii atât de cruzi, cum un singur om poate să ucidă, să nimicească atâția oameni. Cred că primul an a fost așa. Următorii doi ani au zburat repede, dar au fost marcați de speranța că, poate, în sfârșit, războiul se va termina. Am sperat că nu vor mai muri oameni. Am sperat că președintele țării vecine, așa cum și-o doresc toți, pur și simplu va pleca într-o zi în mormânt…
– Când ai înțeles că războiul va dura mult timp?
– Nu că n-am fi înțeles, dar nu am putut accepta. Nimeni nu și-a dorit ca acest război să înceapă, pentru că este un război lipsit de orice sens. La început, mai mulți analiști politici, inclusiv reprezentanți ai oficiului președintelui, făceau prognoze și toți spuneau că va dura maximum câteva săptămâni sau nu mai mult de două luni, și toți oamenii trăiau cu această speranță. În primul an toți au trăit cu speranță, că războiul se va sfârși. Nici acum nu pot accepta că e ceva de durată, și acum am speranța, că războiul nu va dura la nesfârșit… Dacă e să ne uităm îndărăt, să pornim de la evenimentele din Donețk, Luhansk, invadarea Krimeii, ne dăm seama că războiul durează deja de foarte mult timp în Ucraina… Sufletul nu acceptă pe deplin realitatea, de ce tocmai Ucraina a fost atacată, și de unde atâta cruzime.
– Cum arată o zi obișnuită din viața unui locuitor al Odesei la finalul celui de-al treilea an de război?
– Dacă nu te trezești dimineața de la sunetul exploziilor și nu vibrează casa, ochiurile din geamuri, e totul perfect! Alerte aeriene au loc în fiecare zi, uneori de câteva ori pe zi, dar, sincer, multă lume deja nu le mai ia în seamă, au devenit o obișnuință. Dacă ne trezim de la sunetul exploziilor, acestea tot se deosebesc. Dacă bubuie apărarea antiaeriană, atunci e bine, încercăm să ne continuăm activitatea. Putem deosebi când un obuz a atins o țintă, le deosebim când sunt aproape sau departe, după cât de tare vibrează casa în care locuiesc. Îmi pot da seama dacă proiectilul a căzut în raza de doi km de mine sau mai departe. Imediat începem să schimbăm mesaje cu rudele, prietenii, cunoștințele, despre care știm că locuiesc în raza exploziei, să aflăm ce și cum, dacă sunt vii și sănătoși. Am o prietenă, care locuiește într-un cartier mai des atacat, i-au fost sparte și înlocuite geamurile de mai multe ori, și o întreb cum e, cum se simte. Apoi caut noutățile, să vedem dacă sunt sau nu jertfe omenești. Am ajuns să ne bucurăm când a fost distrus ceva, dar nimeni n-a murit, zicem slavă Domnului că nu au suferit oameni. O oră – două te afli în stare de șoc, apoi încerci să revii la viața obișnuită. E un cerc…
– Cât de mult sunt oamenii interesați acum de știrile despre război?
– În primul an de război toată lumea se trezea și nu adormea până când nu se informa maximal, cu speranța că vor afla că iată, războiul a luat sfârșit, rușii au fost alungați de pe pământul nostru. Cu cât mai mult durează războiul, oamenii obosesc și tot mai puțin se interesează de noutățile despre război. Cred că mai mult încearcă să se adapteze la o altă viață. Se întâmplă, însă, să fim atacați și câteva zile la rând, să auzim de distrugeri, de oameni morți, iarăși ne sunăm reciproc, să aflăm dacă cei dragi sunt bine…
– Care ar fi statisticile oficiale referitoare la locuitorii plecați, inclusiv din Odesa?
– Dacă până la război aveam în țară aproximativ 46 mln de locuitori, statisticile de anul trecut arată că au plecat între 11 și 13 mln. Aproximativ 70% din ei nu vor mai reveni în țară, pentru că războiul, invazia la scară largă durează mult. Dacă la început mulți își doreau să revină, acum, după 3 ani, mulți conaționali și-au găsit de lucru, încearcă să-și refacă viața, alții nu au unde să revină, pentru că le-au fost distruse casele. Ei și-au reluat viața în alb, în alte țări.
– Tu de ce ai rămas în Ucraina?
– La început de război am plecat și eu din țară, dar am revenit peste două luni și jumătate, pentru că am înțeles că plecarea e bună și frumoasă dacă mergi pe o săptămână-două la odihnă. Ca și migrantă, refugiată, nu m-am simțit confortabil și am simțit nevoia să revin.
– Cât de multe distrugeri sunt în Odesa?
– În fiecare cartier vezi distrugeri, dacă faci o plimbare prin oraș. Unele case au fost reparate, alte clădiri așa și stau distruse. Cartea de vizită a orașului nostru – hotelul de la mare, gara maritimă, stă pe picioare, dar este distrusă – a căzut un „șahed” alături. Raionul Kievskii, Tairovo – foarte multe distrugeri, acolo au fost bombardate depozite, la Poșta Nouă – iarăși depozite distruse pe o suprafață foarte mare. Sunt numeroase case de locuit cu multe etaje distruse, chiar și în centrul orașului sunt multe clădiri deja distruse, inclusiv clădiri administrative.
– Spuneai mai devreme că oamenii încearcă să facă abstracție de ororile războiului și să-și continue viața. Crezi că le reușește?
– Ca să nu ne ieșim din minți, suntem nevoiți să trăim așa. Să vă spun o situație: au căzut proiectile peste oraș, nu mai țin minte câte la număr, era dimineața, au fost și jertfe omenești, iar seara, în ziua respectivă, aveam bilete la un concert. Bineînțeles, concertul a fost anulat, pentru că s-a stabilit zi de doliu. Concertul a avut loc peste o săptămână. Toți oamenii au venit, au încercat să fie veseli… Cred că în prima jumătate de an de război oamenii nu trăiau, dar mai mult existau, apoi, au înțeles că trebuie cumva să-și revină, pentru că va muri țara, au învățat a trăi, dar, în opinia mea, sănătatea mintală a multora din noi poate fi calificată ca instabilă. Se întâmplă adesea că încerci să adormi când sună alarma antiaeriană, când bat sistemele de apărare peste drone, și te gândești „sper să mă și trezesc”. Dimineața te trezești, și gândul te duce la „slava domnului, m-am trezit”, deci se poate să ne continuăm viața. Uneori te trezești de la explozii, și deja ziua nu pare așa de reușită.
– Crezi că acești trei ani sunt un timp pierdut pentru generația ta?
– L-aș numi mai degrabă nu timp pierdut, dar l-aș măsura în sute și mii de vieți pierdute și schilodite. Acești trei ani sunt ani de nedreptate totală, în care nu am înțeles de ce Ucraina și oamenii care locuiesc în Ucraina pur și simplu sunt nimiciți, rași de pe fața pământului, pentru că așa a vrut vecinul său Putin, pentru că a avut niște ambiții. Nu înțelegem de ce oamenii, planeta, dumnezeu, dacă există, au permis una ca asta. Sunt mii de vieți omenești distruse, ucise, nimicite. Nu poate să mai fie numit viu omul căruia i-au murit copiii în ochii săi. Moral, aceștia sunt în morminte alături de copiii lor. Parcă am trăi un vis urât, care nu mai are sfârșit. Am foarte mulți colegi de clasă care luptă cu armata, vecini, rude, foarte mulți. Sunt foarte mulți tineri de-o vârstă cu mine, până în 30 de ani, care au rămas mutilați, au suferit contuzii, foarte mulți… Pe lângă cele mii de vieți pierdute, mă ia frica când mă gândesc la ce număr mare de oameni cu dizabilități, fără mâini, picioare, sau ochi, și vieți mutilate vom vedea după ce va luat sfârșit acest război, că doar se va sfârși el vreodată… Cred că va fi fiecare al doilea locuitor.
– Unele voci de peste ocean consideră că președintele Zelenskii nu mai are susținerea poporului, insistă chiar pe organizarea alegerilor. Ca un locuitor în țară, ce crezi despre ratingul președintelui și eventuale alegeri?
– La începutul invaziei cetățenii îl susțineau maximal pe președintele Zelenskiy, cred că aproape de suta de procente. Acum oamenii au obosit de război, au obosit să stea cu frica că pur și simplu nu se vor trezi într-o dimineață, sau se vor trezi mutilați, sau va muri cineva din familia lor. Oamenii au obosit de starea permanentă de nesiguranță. Parcă se spune, pe de o parte, că omul își construiește singur viața, fericirea, iar pe de altă parte, înțelegi că nu poți face mare lucru. Toți se întreabă: ce va urma? cum vom trăi mai departe? Eu nu cred că oamenii își doresc alegeri sau să schimbe președintele. Oamenii pur și simplu își doresc să se termine războiul, nu este important cine va fi președinte, important să vină pacea mult așteptată. Desigur, o bună parte sunt dezamăgiți de conducere. Suntem dezamăgiți de vecini, ucrainenii pur și simplu îl urăsc pe Putin și toți îi doresc doar să dispară, să fie îngropat și să uite toți de el. Eu doresc ca Ucraina să obțină victorie în acest război, dar, sincer, cum se desfășoară acum lucrurile, câte teritorii ucrainene sunt acaparate… Îmi doresc să nu mai moară oameni. Îmi doresc ca Odesa să rămână ucraineană, să reziste, refuzăm să ne gândim că am putea pierde orașul… ”
Pentru conformitate și traducere din limba rusă, Svetlana Cernov
