Est-CurierPolitic

Supraviețuitorii // Trei urgii trecute printr-un suflet de copil

Dna Eudochia Malamut face parte din generația copiilor vremurilor de răstriște. E originară din Jevreni, dar locuiește la Răculești, Criuleni, și zice că a făcut o viață ”de-a pururea”, adică lungă, cu multe greutăți. Din perioada războiului își amintește ștabul nemțesc care era la ei în curte, cum și-au îngropat tatăl în ogradă… Chipul mamei care împreună cu cei patru copii a fost scoasă din gospodărie și dusă spre undeva…

Eudochia Malamut, născută în Jevreni, a copilărit pe vreme de război și foame, iar adolescența a prins-o în Siberia, în exil…

Războiul...
”Tata, noi îi spuneam tuța, a murit în timpul războiului și l-am îngropat în ogradă pentru că nu îl puteam căra, – povestește Eudochia Malamut. – Mama, săraca, a rămas cu patru copii, trei fete și un băiat, eram mici. Bădica era mai mare și a fost ca un tată. El cu mama ne-au crescut, săracul, Dumnezeul să-l ierte, pentru că e mort… Ștabul nemțesc a fost chiar la noi în ogradă, noi cu tuța, cu mama, copiii stăteam în beci, rușii erau în Răculești, iar nemții în Jevreni, și când-colo, nemții ne-au prins și ne-au luat în ”plen”, și ne-au început a mâna. Mama cu Maria, sora de trei ani de zile în brațe, eu mă țineam de fusta mamei, iar bădica cu sora mai mare, cu un căpătâi și cu o pătură în mâini, așa cum ne-au găsit în beci. Ne mânau, ei călare, iar noi pe jos, și mămuca tot striga: “Măi Ionaș, ia-o și pe Duniuța!”, pentru că nemții o băteau pe mama că rămânea în urmă. Când am ajuns la o primărie, mama stătea ca o cloșcă și nimeni nu se apropia de noi să se iscălească că să înnoptăm acolo și a doua zi să ne ducem mai departe. Noi eram măscăriți de glod, după Paște, și mama era alarmată, dar s-a apropiat în sfârșit o femeie și ne-a luat, ne-a spălat și ne-a hrănit. Nu știu ce au vorbit ele, că mama de la o vreme se scoală, îl trezește pe Ioniță, că era cel mai mare, din 1928, și prin râpi am venit până la Zăicana, unde tuța avea o soră. Nu am stat mult, că mama a început să plângă: “mă duc înapoi”, și iarăși ne-au prins nemții și iarăși mânătură…. Nu știu în ce sat, neamțul care ne mâna din urmă călare, a intrat într-o ogradă ca să bea apă. Mama ne-a făcut semn și ne-am ascuns într-un veceu, cum era înainte, de stuf. Cu o mână își făcea cruce, iar cu alta ne arăta să stăm așezați, neamțul ne căuta, iar mama făcea cruce la femeia aia că să nu spună unde ne ascundem. După ce neamțul a ieșit din ogradă, am ieșit și noi și mama i-a pupat picioarele femeiei, și iarăși prin râpi am ajuns la Zaicana, și cât a mers războiul am stat la Eudochia, sora tuței. Când am venit după război, casa era sfărmată, era numai bucătăria. Bădica și sora Ana s-au îmbolnăvit de tif, iar eu, mama și Maria – nu. Apoi mama prășea cu bădica la Ustia, iar noaptea țesea pentru grâu și grăunțe, și iată așa am scăpat. Când era foametea am mâncat steagă, sămânță de poamă și macuc, rădăcini pe papură și asta a fost mâncarea. Lobodă nu am mâncat.”

Deportarea…
”Când se ciuleau merele, abricoasele, pe la Sânziene, mama se scoală, iar la ușă erau doi soldați și doi civili, ne trezește și pe noi. Bădica deja era însurat, ca să aibă mai mult pământ, dar încă nu avea actele de căsătorie și l-au luat cu noi. El înțelegea, iar eu cu Maria nu ne dam seama ce se petrece. Se adunase multă lume, copii, iar noi ne lăudam: ”La-la-la, ne ducem cu mașina, da voi nu!..” Au dat voie și am luat un sac de făină de grâu și unul de popușoi, în mașină, și haine, iar restul… A dezlegat mama câinele și vacile… Ne-au suit în vagoane de vite, am mers 8 zile, apoi ne-au suit în mașini și ne-au dus la Barnaul, iar de acolo în Kamenskii raion, Altaiski Krai, prin sate. Erau acolo nemți și câteva familii de ruși. Nemții spuneau că pe timpul războiului i-au încărcat și le-au spus că o să-i ducă acasă. S-au bucurat că îi vor duce acasă, iar când-colo i-au încărcat în tren și i-au dus în Siberia, nu acasă. Când ne-au eliberat pe noi, lor nu le-au dat drumul, și plângeau, săracii. Pe noi ne-au adus în al doilea val. Casele erau niște bordeie, numai „cantora” era din lemn de pădure. Cu tizic făceam focul. Chiar și la „cantoră”, focul se făcea cu tizic.”
– Cum de a nimerit în Siberia, o văduvă cu 4 copii?
– Am avut două vaci, mama a avut pământ, ”culac” se numea înainte, și ne-au deportat. Nouă ani și trei luni am stat în Altaiski Krai, era pustietate, dar… am supraviețuit.
– Acolo ați dus foame?
– La început am dus, că nu aveam nici cartoafă, nici nimic. Ne dădeau rușii câte oleacă de cartoafe, iar mie și Mariei în fiecare lună ne dădeau câte un pud de grâu, ne-au dat și o vacă, că eram mulți copii. Cu vaca cea ne hrăneam, cu grâu.
– Și ce făceați cu grâul?
– Îl măcinam la râșniță.
– Râșnița a cui era?
-A rușilor, era unul ded Danil. Trăgeam la râșniță și făceam făină. Mama de înțeles îi înțelegea pe ruși, dar de vorbit în rusă nu putea. La râșniță a fost o întâmplare de care râdeam pe urmă. Rușii îi spuneau mamei „ешь, ешь!”, iar mama ”stai că mai am oleacă de grâu și ies”. Prin semne i-au arătat apoi că o poftesc la masă – кушай. Nu s-a deprins mama să vorbească în rusă. Noi, tinerii, ne-am deprins repede. Se duceau copiii în pădure și mergeam și noi, acolo era unul tărcat – Ghena, care ne bătea cu urzică, dar mai târziu ne-am împăcat și cu acela. Ne duceam și aduceam coacăze, afine, zmeură cu gălețile.
– Când ați ajuns acolo, cu mintea dumneavoastră de copil, cum v-au părut locurile?
– Pădure și pustietate. După ce ne-a adus trenul, ne-au repartizat cu mașinile, nu ne-au dus pe toți într-un loc. 7 familii într-o mașină, de la Răculești -3 și de la noi – 4. Și ne-au dus la sovhoz 51, și de acolo ne-au împărțit pe brigăzi. Brigada 1-a a fost la oi, noi în brigada a 2-a, a 3-a altundeva și ne-au despărțit.
– În brigada 2 tot oameni din Răculești erau?
-Da, Nichita Cîrlan și Golban Agafia, săraca, fără copii, fără bărbat, pentru că bărbatul ei a fugit și nu a mai venit după ea. Roșca Maria, tot fără bărbat, el a venit mai târziu după ea din Ostrov și a luat-o și s-au întors în Moldova. Bădica a învățat de tractorist, eu de la 15 ani am lucrat la ferma de porci, sora Maria a învățat 8 clase. M-am dus de 11 ani și m-am întors de 20. Chiar și așa limba moldovenească nu am uitat-o, chiar dacă 9 ani și trei luni am trăit în Siberia. Deja în 58, după ce a murit Stalin, am venit înapoi. Casă nu ne-au dat-o. Am trăit pe la vreo trei gazde, dar mulțumim că, atunci când am venit, toamna, ne aduceau care cartofi, care făină. Aveam și noi bani, am mai cumpărat cele necesare. La Jevreni, am lucrat din 58 până la 59 la ferma de pui. Acum nu mai este, nici ferme de vite nu-s. 34 de ani am lucrat la tutun, am dus o viață ”de-a pururea”, dar Dumnezeu încă mă ține pe picioare.

A înregistrat, Elena Chiriac

Citește mai mult

Preluarea textelor de pe pagina www.estcurier.md pentru formatul online se face în limita a 500 de semne, cu indicarea linkului activ către articolul preluat. Instituțiile de presă, care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar edițiile tipărite vor indica „Est-Curier" și autorul informației. Materialele de presă sunt protejate de Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe și de Codul Deontologic al Jurnalistului din Republica Moldova.

Est Curier

Ziarul cu care stai de vorbă și în care poți avea încredere

Articole asemănătoare

Back to top button