Soții Pavel și Feodosia Guzun erau buni gospodari, aveau de toate și multă credință.
Evlavia lor supăra uneori pe cei ce nu aveau frică de Dumnezeu și râvneau la muncă străină. Au fost de mai multe ori amenințați, că vor fi ridicați și vor fi duși pentru totdeauna în altă parte a lumii, chipurile pentru convingerile religioase. La începutul lui iulie 1949 auzind, că prin sat cineva intră prin casele oamenilor și îi duc cu forța în altă parte, au hotărât să fugă, și s-au ascuns într-o vie, crezând că așa vor scăpa de această haită de oameni periculoși. Au lăsat copiii mici, sperând că nu-i va atinge nimeni. N-a fost să fie.
La 6 iulie, dimineața pe la orele 4:00 au hotărât să se întoarcă acasă… Au găsit câinele fără de suflare – a fost împușcat…
Când au intrat în casa și-au pierdut graiul…casa goală, nici urmă de copii…
Oare ce a simțit această mamă, când cei trei copilași dispăruseră din casă?
Înnebuniți de groază și durere s-au dus să-și caute copilașii la Chișinău, întrebau cu groază de ei și i-au găsit la gara combinatului de tutun.
Acolo era așteptată multă lume, din toate raioanele Moldovei, ca să completeze vagoanele pentru vite, să fie duși în la capătul pământului…Tot în acea zi de 6 iulie, pe la orele 16.00 toți membrii familiei Guzun au fost ridicați în vagoane pentru animale și porniți spre o viață necunoscută.
”Paturi de scânduri etajate și multă înghesuială…- își amintește Gheorghe Guzun acea atmosferă – Cei maturi erau așezați pe primul nivel, dar cei mici erau la nivelul doi.
Erau oameni, care nu înțelegeau ce se întâmplă, boceau, plângeau în gura mare…
Am mers cu trenul vreo 18 zile. Ne dădeau câte puțină cașă din crupe și conserve. Apă puteam găsi la vreo oprire ca să ne potolim setea pentru un timp oarecare…Oamenii slăbeau și nu aveau puterea de mai înainte, ca să nu moară de foame au început a dă câte puțină pâine..
Am ajuns în reg. Irkutsk, de acolo ne-au dus mai departe, peste 700 km depărtare tocmai în Tăișet, de acolo încă vreo 300 de km în taiga.Trăiam în niște case mici făcute din lemn mai multe familii. La început a fost greu, dădeau câte 300 gr de pâine pe zi. Apoi deportații au descoperit piața agricolă unde tătarii veneau cu marfă, cum ar fi: cartofi, pește, carne.
Ne-am construit casă de lemn, pereții au fost lipiți cu lut amestecat cu un fel de buruiană uscată din mlaștină. Trăiam într-un sătuc, unde legumele erau crescute doar în niște încăperi, care se încălzeau cu bălegar de vacă. Fructe nu creșteau, din cauza temperaturilor scăzute. Tata a lucrat la lemn, pe urmă la calea ferată. Mama lucra la baza de lemn, fratele lucra tot acolo ca electric, la fel și sora Olga, dar ea mai apoi a trecut la calea ferată – continuă firul amintirilor dl Gheorghe Guzun – Am trăit acolo 10 ani de zile. Vara ne mâncau țânțarii, dar iarna înghețam de frig, ședeam numai în casă, dacă ieșeai afară nu puteai să respiri din cauza gerului cumplit, minus 45 – 50 grade Celsius. Troienele de zăpadă erau de peste 1,5 înălțime și îmi plăcea foarte mult să mă dau cu schiurile. La vârsta de 7 ani am mers la școală. În grupul nostru erau aproape 35 de elevi de toate naționalitățile: moldoveni, ucrainenii, beloruși, din diferite republici.
Am învățat câteva clase. De mici părinții ne-au educat să ne facem cruce, ne îndrumau să fim ascultători. De Crăciun tata tăia câte un porc, găini. Când ni s-a permis să revenim la baștină au vândut casa și animalele ce le aveau aproape pe degeaba. Nu știam că și casa la care visam să ne întoarcem a fost vândută pentru 300 ruble. Astfel, că am trăit trei ani de zile în satul vecin Drăsliceni la o rudă de-a noastră, la Condrat Stratan, un om deosebit. Ne-am construit din nou altă casă în satul Ratuș, dar viața noastră a rămas marcată de acea zi de 6 iulie 1949.
Am 77 de ani, o soție deosebită, trei feciori și cinci nepoței. Câteodată, îmi aduc aminte, prin ce am trecut și mă podidesc lacrimile. Câți nu s-au întors din friguroasa Siberie… câți oameni au rămas calici…? În tot anul, pe data de 6 iulie ne întâlnim la gara combinatului de tutun din Chișinău, pentru a ne aduce aminte de tragediile prin care am trecut, dar din an în an suntem tot mai puțini.
Doresc tuturor sănătate și pace.”
Pentru conformitate, Alexandra Onica, s. Ratuș
