Mă gândesc des la soarta omului simplu… la clasa asta socială, cu nevoile sale, destinul și identitatea sa. Și mai ales la principiile și demnitatea , păstrate cu sfințenie în tot vârtejul vieții.
Mă gândesc că în procesul amplu și global de scriere a istoriei, fiecare din ei își lasă urma sa, care deseori se pierde în multitudinea de urme, sau și mai grav este ștearsă pe motiv că nu mai e relevantă pentru noile generații… ce vin cu alte viziuni, alte concepte și idei despre țară, bunăstare, viitor. Și mai nou – în procesul de împărțire a istoriei pe etape, e la modă să se clasifice și sorțile oamenilor simpli, în pro sau contra, în eroi și antieroi, și toate acestea reieșind din situația la moment.
Sistemele vin și pleacă, dar noi țăranii, oamenii simpli avem o datorie – să muncim – zâmbește obosit interlocutorul meu Moș Pantelimon Mîrca din Cruglic, un om simplu care și-a dedicat întreaga viață acestui pământ.
Am mai scris despre nea Panchiușa, cum îl dezmiardă sătenii, despre copilăria și tinerețea sa: schimbarea puteriii,perioada războiului, căsătoria cu Irinuca lui și deplasarea semiforțată în Siberia, la Solikamsc. Am mers din nou cu plăcere și interes să-l revăd, unde mai pui că mi-a transmis că ar vrea să „pun punct” literar vorbind, pe istoria vieții sale, pe frământările și amintirile care îl macină.
Născut în 1925, la cei 95 de ani a rămas singurul din cei 7 frați și 2 surori din familie, cu școala românească făcută pe sărite printre război, foame, tif și desigur bucurii mărunte: bucurii de o ploiță bună, de roadă, copii și sănătate.
– Pământul mă poartă încă… mă iubește , că și eu l-am iubit toată viața- glumește nea Pantelimon. – Da cât l-am iubit…și cât l-am mai muncit (bătrânul dă din cap) toată viața l-am muncit…
A început a lucra în colhozul din s.Cruglic, imediat de la întoarcerea de la Solikamsk (unde a fost trimis la lucru prin ordin, împreună cu familia), în 1953. Conștiincios din fire, în 1960, pentru prima dată, timp de un an a fost avansat de la colhoznic de rând la statutul de conducător (brigadir) al brigăzii de legumicultori. Evidențiindu-se prin responsabilitate, deja din 1961 a început să lucreze în calitate de președinte al Sovietului Sătesc Izbiște,până în 1973, când s-a destrămat colhozului comun din Izbiște și Cruglic. A fost transferat ca să redreseze situația ce ține de gestionarea depozitelor de aprovizionare a colhozului.
– Odată cu preluarea conducerii colhozului de către Bairac Mihail, mi s-a propus să preiau în gestiune problemele ce țin de gospodăria sătească, funcție cu care m-am isprăvit de minune cred eu: am fost corect, cinstit, grijuliu față de bunurile oamenilor și ale colhozului. Acolo am lucrat până la pensie, până în 1985. La pensionare mi s-a conferit ordinul „Veteran al muncii”,cred eu pentru cei peste 40 de ani munciți în colhoz, o distincție cu care te mândreai pe vremuri și nu se dădea fiecăruia…, amu nu știu de mai contează, de parcă aș fi muncit în altă lume…- oftează bătrânul.
După pensie, a mai lucrat încă 5 ani la harbuzărie, conducător al unei brigăzi compuse din 16 oameni: creșteau harbuji și îi vindeau prin piețele și satele republicii, banii îi vărsau în caznaua colhozului, primind 40% din venitul încasat ca plată pentru muncă.
– Dă, mă rog… un fel de trecere lentă de la socialism la capitalism și lecții pentru orânduirea viitoare,- glumește nea Pantelimon.- Iar după destrămarea colhozului, am muncit ca toți țăranii , treziți peste noapte antreprenori. Tehnică nu aveam, transport nici atâta: ne duceam cu familia pe jos la deal, lucram manual pământul și strângeam roada…. Ne descurcam încetișor.
Timp de 18 ani, anual, din 1967 până în 1985 a fost ales deputat al Sovietului Sătesc Cruglic, contribuind personal la dezvoltarea satului natal: asigurarea cu cadre tinere, organizarea vieții culturale și artistice, rezolvarea problemelor locale.
L-am întrebat la final de discuție dacă regretă ceva în viață sau de se mândrește cu ceva anume:
– Nu știu…- mi-a răspuns îngândurat moș Pantelimon, – de regretat nu regret nimic fiindcă nu am ce regreta: toată viața mea am muncit și am crezut în faptul că munca mea este pentru un viitor mai bun, pentru țara mea, pentru copiii mei… Am muncit cinstit, nu am furat un capăt de ață! Cât despre mândrie… nu am făcut nimic ieșit din comun pentru a avea sentimentul ista. Doar că atunci când am intrat pentru prima oară la lucru și mai târziu când am lucrat în calitate de brigadir, președinte de soviet sătesc, peste tot mă întrebau de „obrazovanie” adică de studii, eu tot timpul răspundeam răspicat și cu mândrie, fără să mă ascund: ” Șapte clase românești!” – zice cu mâna pe inimă bătrânul.- Chiar și atunci când am intrat de voie-de nevoie în partid ca să mă pot întoarce acasă (se are în vedere partidul comunist din URSS și demersurile depuse pentru reîntoarcerea în Basarabia),am spus că am școală românească. La care funcționarul rus, mi-a zis: ”Это хорошо! Румынская школа – хорошая школа! ”
Privesc la bătrânelul ista uscățiv și la legitimațiile de deputat, diplomele și meritele înșirate în fața sa și mă întreb cine o fi mai patriot: cei ce se ascund după slogane și lozinci frumoase sau acest bâtrân care prin munca și onestitatea sa a făcut mult mai multe.
Mă mai întreb a cui CV este mai valoros – al nostru? Al tinerilor de azi, în care ne place să indicăm universități și profesii în vogă, limbi străine, traininguri și proiecte la care am participat sau cele „7 clase românești”… declarate cu mândrie de nea Pantelimon și valorificate din plin pe tot parcursul vieții.
Alexandru Rusu
