La momentul producerii faptelor, reclamantul era angajat în funcția de șef al Direcției originea mărfurilor din cadrul Serviciului Vamal. La 30 noiembrie 2009 el a depus o sesizare la Procuratura Generală, prin care a acuzat anumite fraude privind originea mărfurilor la importul produselor din carne, în care ar fi fost implicați înalți funcționari din cadrul Serviciului Vamal la acel moment.
La 30 noiembrie 2009 a fost inițiată o cauză penală împotriva reclamantului, el fiind demis din funcție pentru presupusa depășire a atribuțiilor de serviciu, deoarece a refuzat să elibereze certificate de origine importatorilor de carne, contrar unei hotărâri judecătorești.
La 23 decembrie 2010, cauza penală a fost încetată din lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii și reclamantul a fost restabilit în funcție în baza deciziei Curții Supreme de Justiție din 14 iulie 2010.
În particular, instanța a respins recursul depus de către Serviciul Vamal și a menținut hotărârea Curții de Apel Chișinău din 16 martie 2010 în cauza civilă de chemare în judecată depusă de către reclamant împotriva Serviciului Vamal cu privire la anularea ordinelor de sancționare disciplinară sub formă de mustrare aspră și de eliberare din serviciu, din 10 decembrie 2009 și, respectiv, 14 decembrie 2009.
O lună mai târziu, reclamantul a făcut declarații publice referitoare la aceeași fraudă vamală.
Prin ordinul din 19 august 2010, reclamantul a fost suspendat din funcție și ulterior concediat a doua oară pentru un pretins concediu neautorizat, dar a fost restabilit în funcție în baza deciziei Curții Supreme de Justiție 21 decembrie 2011. În particular, instanța de recurs a admis recursul depus de către reclamant, a casat hotărârea Curții de Apel Chișinău din 9 iunie 2011 și a dispus anularea ordinului din 7 februarie 2011 cu privire la eliberarea reclamantului din funcție, astfel restabilindu-l în funcția anterior deținută.
După reîntoarcerea sa la serviciu, reclamantul a fost eliberat din funcție a treia oară la 31 ianuarie 2012, ca urmare a reorganizării Serviciului Vamal, în legătură cu reducerea efectivului de personal și modificarea statului de personal
Reorganizarea Serviciului Vamal a avut loc în ianuarie 2010, în baza Hotărârii Guvernului nr. 20 din 19 ianuarie 2010 (Direcția originea mărfurilor s-a transformat în Secția originea mărfurilor și reglementării netarifare).
La 1 martie 2012 reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată cu privire la anularea actului administrativ de eliberare din funcție, invocând, printre altele, că funcția sa nu a fost efectiv lichidată, deoarece o funcție cu aceeași fișă a postului a continuat să existe sub o denumire diferită. Potrivit reclamantului, demiterea sa ar fi constituit un act de răzbunare pentru dezvăluirile sale. În cele din urmă, recursul reclamantului a fost respins în baza deciziei Curții Supreme de Justiție din 29 noiembrie 2012. În particular, instanța a respins recursul depus de către reclamant și a menținut hotărârea Curții de Apel Chișinău din 28 mai 2012 în cauza civilă de chemare în judecată depusă de către reclamant împotriva Serviciului Vamal cu privire la contestarea actului administrativ respectiv.
Curtea a reținut că măsura de care s-a plâns reclamantul în cerere s-a referit la cea de a treia sa concediere. Cu toate acestea, pentru a stabili existența unei ingerințe în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, Curtea a considerat relevante toate evenimentele care au urmat după denunțul reclamantului din anul 2009. Astfel, Curtea a notat că instanțele naționale au constatat că prima concediere a reclamantului a fost ilegală și a constituit o măsură de represalii pentru denunțarea sa. Reclamantul a fost repus în funcție în mod oficial la 16 iulie 2010, iar la 5 august 2010 a organizat o conferință de presă cu privire la rezultatul procedurii privind concedierea sa inițială pentru denunțare. În scurt timp, reclamantul a fost suspendat din funcție în cadrul unei cauze penale, care la momentul respectiv era pendinte împotriva sa de peste nouă luni.
În continuare, el a putut să-și reia oficial funcția la 17 ianuarie 2011, dar i s-a refuzat accesul la birou. Câteva săptămâni mai târziu, la 7 februarie 2011 reclamantul a fost concediat din nou pentru un presupus concediu neautorizat la 5 august 2010 – ziua conferinței sale de presă. Ulterior, reclamantul a fost repus în funcție în decembrie 2011, după ce Curtea Supremă de Justiție a constatat că a doua concediere a fost ilegală. În cele din urmă, reclamantul a fost concediat pentru a treia oară în ianuarie 2011, ca urmare a reorganizării din cadrul Serviciului Vamal, efectuată în anul 2010.
De asemenea, Curtea a notat că în cursul procedurii referitoare la cea de-a treia concediere, instanțele naționale nu au încercat să clarifice de ce concedierea legată de reorganizarea respectivă a avut loc după doi ani de la reforma menționată și dacă aceleași atribuții continuau să fie îndeplinite de către o entitate administrativă sub o altă denumire. O explicație cu privire la aceste aspecte era esențială, deoarece Codul muncii interzicea crearea de posturi redenumite care îndeplineau aceleași atribuții mai devreme de un an după reducerea posturilor în baza unei reforme. Instanțele naționale au contrazis, de asemenea, propria constatare făcută cu șase luni mai devreme, referitoare la legitimitatea semnatarului ordinul de concediere a reclamantului.
Având în vedere aceste argumente, Curtea a reținut că au existat motive suficient de întemeiate pentru a concluziona că a treia concediere a reclamantului nu a fost legată de un conflict de muncă obișnuit, ci a avut toate caracteristicile unui alt act de represalii pentru dezvăluirea unei presupuse fraude vamale în 2009.
De fapt, angajatorul său nici măcar nu a încercat să mențină impresia unui simplu conflict de muncă și l-a împiedicat în mod activ pe reclamant să își preia atribuțiile de fiecare dată după ce instanțele dispuseseră reintegrarea sa în funcție, făcând evident pentru reclamant și pentru alții că acesta nu mai era binevenit să lucreze la vechiul său loc de muncă.
În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că concedierea reclamantului din funcție în luna ianuarie 2012 a constituit o „ingerință din partea unei autorități publice” în dreptul său la libertatea de exprimare prevăzut de Articolul 10 din Convenție.
În cele din urmă, Curtea a concluzionat că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în special dreptul său de a comunica informații, nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a avut loc o încălcare a Articolului 10 din Convenție.
Astfel, Curtea a acordat reclamantului suma globală de 8.000 de euro pentru prejudiciul material și moral, inclusiv 1.500 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Rezumatul hotărârii a fost elaborat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.
