Știe câte privighetori cântă pe dealurile din Seci (Izbiște), unde își are vulpea vizuină, câți fazani se ascund prin tufișurile dese, cunoaște istoria fiecărui sfârc de apă din zonă și vârsta fiecărui copac de aici…
Este vorba despre Nicanor Jenerenco, sau nea Canor, cum îi zicem noi, consătenii: un îndrăgostit de dealurile Tălăghirului și un neobosit îngrijitor de vie. Chiar și în zi de duminică, l-am găsit muncind în vie la cei 82 de ani ai săi:
– Eu nu am avut nici o zi de odihnă toată viața, măi Alexandre, – îmi răspunde nea Nicanor la binețe și întrebarea despre odihna unei duminici. – Tot timpul am muncit și nu-mi închipui să stau vreo zi fără ocupație.
A muncit toată viața șofer de curse pe mașini de tonaj, fiind mereu premiat de conducere fiindcă îi plăcea profesia, era disciplinat și lucra mereu peste program.
– Peste 35 de ani am fost șofer, doar mie mi se încredințau mașinile noi venite în organizație, fiindcă eram grijuliu și mânam cu grijă. La fel cel mai des mie îmi încredințau cursele cele mai lungi: am fost în deplasare de nenumărate ori la Moscova și chiar dincolo de Ural am ajuns. Muuulte nopți am mai dormit în mașină pe marginea drumului. Conduceam până simțeam că am obosit și acolo și înnoptam, în mașină…nu mai căutam hoteluri sau condiții de cazare… – povestește nea Nicanor. – Întro zi, dacă era nevoie, făceam două curse: una internă de la Vadul lui Vodă până la Tighina, și alta externă de la Tighina până la Kiev. Iar când era perioada recoltei, căram sfeclă de zahăr la nordul Moldovei, săptămâni întregi, zi și noapte, ca să împlinesc planul, pentru a-mi putea hrăni familia și construi casa.
A avut posibilitatea să-și mute locul de trai. Chiar de două ori, ca unui lucrător exemplar, i s-a propus apartament în capitală, la oraș. Totuși, născut și deprins cu munca și dealurile satului, și-a zidit o casă frumoasă și a educat doi copii în satul natal.
– Primele mele amintiri de copil sunt legate de acest sat…îmi amintesc chiar și retragerea nemților din 1943, iar dragostea pentru această vie am moștenit-o de la nanu Xenofont, fratele mamei. Avea o frumusețe de vie, de-ți lua ochii. Fiind copil mergeam des la via lui, mă lua de mânuță, mă așeza la măsuța de la colibă și îmi aducea soiuri de poamă de care doream și câtă puteam mânca, dar nu-mi dădea voie să umblu „să tropșesc” prin vie. Îmi plăcea mult via lui, de aceea eu nu pot să o las în paragină. Aici îmi alin bătrânețile și chiar cultiv tot ce am nevoie: cresc și roșii, și cartofi, și fasole, chiar și trei rânduri de tutun am sădit pentru a-mi împleti câte o țigară, aici în vârful dealului.
Privesc în jur, și via lui nea Nicanor se evidențiază radical printre cele din jur: îngrijită, fără fir de buruian în ea, legată cu hăragi ca în vechime, cu câțiva nuci falnici, o colibă pentru „în caz de ploaie” și mica stână pentru că nea Nicanor niciodată nu este singur: peste tot îl însoțesc două căprițe de rasă: Prințesa și Cața.
– Capra este farmacia omului la casă, dacă casa omului e natura – filosofează nea Nicanor. – Căprițele astea, am impresia câteodată, că îmi înțeleg și vorba și niciodată nu se îndepărtează de mine când pasc. Chiar dacă eu nu le văd știu că ele sunt undeva prin tufișuri și nu mă pierd din vedere.
Dealurile din preajmă sunt pline de pomi fructiferi sădiți de nea Nicanor:
– Iată părul acesta l-am altoit într-un păducel sălbatic, tare gustoase pere mai face. Iar acest cireș l-am găsit mai la deal de izvor, creștea în niște mărăcini, l-am sădit aici, l-am udat și uite ce mândrie de cireș o crescut: e un soi din cele vechi care odinioară erau bucuria noastră, a copiilor. Da să vezi ce mai rodesc nucii aici… le priește această costișă și izvoarele din preajmă – explică nea Nicanor.
A fost și rămâne un pescar și un vânător iscusit, a avut chiar și o colecție de arme de vânătoare.
– Unica odihnă a mea era pe malul unui râu sau iaz: puteam să stau fără să observ cum trec orele zile întregi – se aprinde în priviri bâtrânul. – Sunt la fel ca bătrânul lui Hemingway, că i-am citit și răscitit opera, fiind la pescuit.
Mai este și un îndrăgostit de cărți și lectură. Chiar și atunci când mergea în curse își lua cu el câte o carte, iar din librăriile și de la cunoscuții din alte orașe aducea edițiile proaspete.
– Iaca acuma nu pot înțelege de ce s-a schimbat atât de mult lumea?! Parcă au dispărut toate calitățile umane și toți aleargă după niște fleacuri lumești neînțelegând că frumosul e lângă ei, iar viața nu constă în „a avea cât mai mult”.
Chiar privesc știrile curente și nu mă dumeresc de ce unora nu le ajung pământuri, iar alții numai se nasc și deja se gândesc la alte meleaguri… Da vino, bre, aici, găsește un deal, la urma urmei, și sădește un pom, îngrijește o vie!.. Fă ceva pentru ca copiii, nepoții să te țină minte, fă ceva ca să continue ei ce ai început… ca să nu umple lumea!
La despărțire mi-a zis să mai intru pe la el ca să-mi dea niște cârlige dintr-un soi deosebit de viță de vie:
– Ca să mă ții minte, bre Alexandre, eu poate n-o mai fi, da tu ți-ai aminti când a rodi via…
Text și foto: Alexandru Rusu
