Sala de ședințe a primăriei Onițcani a găzduit, la 25 ianuarie, locuitori dornici să depene amintiri și să asculte povești despre oamenii locului, rămași în memoria posterității deja doar în fotografii. Interesante au fost mai ales faptele lor, despre care au vorbit locuitori invitați de către muzeografa Tatiana Ghilețchi, care a organizat o masă rotundă cu genericul „Povești vii dintre generații”, din planul de activități al Muzeului de Istorie și Etnografie „Vatra neamului” pentru anul curent.
Oameni de diferite vârste, de la copii la pensionari, și-au făcut timp să călătorească imaginar în trecutul nu tare îndepărtat al satului, pentru că cei care au vorbit s-au referit la evenimente, locuri, obiecte și oameni care le-au fost contemporani ori îi cunosc din legendele de familie din secolul trecut.
Prima a avut cuvânt dna Vera Marandici, care a povestit că pe vremuri ea a putut să învețe de „instructoare de pionieri”, profesie care acum nu se mai învață și nu mai există, și în care a lucrat din 16 decembrie 1966. Dna Vera a povestit despre cum era în acel an organizată școala, în ce clădiri, încăperi, și despre toate activitățile pe care le-a organizat pentru elevi. Ea a mai spus că și azi lucrează la școală, că a lucrat cu 8 directori până acum, și continuă în calitate de dereticătoare, iar peste doi ani va sărbători șase decenii dedicate școlii. Dna Vera a adus fotografii și a arătat cum a rămas tinerețea sa în acele imagini.
Preotul Ion Turuta a relatat despre istoria bisericii pe care o păstorește din 1994, care a fost redeschisă pentru enoriași în anul 1989. Preotul Ion a povestit despre predecesorul său, preotul Fiodor Tudoreanu, despre care a spus că a avut mult de lucru ca să redeschidă biserica, după o perioadă de peste 30 de ani, cât a fost interzisă. Parohul a adus o fotografie a bisericii din perioada în care se considera muzeu, pe care se vede ograda împărăginită, turla clopotniței deteriorată de timp, crucile înclinate de vreme.
În acest context a fost pomenit numele profesorului Petru Ciobotaru, descendent și dumnealui dint-o familie de preoți, care a scris și un demers la ministerul culturii de atunci ca să fie păstrată clădirea pentru muzeu, în timp ce plana pericolul asupra ei să fie demolată ca și cele din Criuleni sau Slobozia Dușca. Condiția a fost să fie scoase icoanele, iconostasul. Unele dintre acestea au fost ascunse pe la casele lor de câțiva enoriași, care le-au redat lăcașului după 1989. Actualul iconostas pe care îl vede toată lumea, relata părintele Ion Turuta, a fost adus de către Fiodor Tudoreanu din satul Cinișeuți, r. Rezina. „În acel sat creștinii au făcut alt iconostas, iar pe acesta, care datează acum aproximativ 200 de ani, un creștin l-a ascuns în curtea sa, învelit în pânză, sub o scârtă de ciocleji. Activiștii au căutat în toată grădina, dar nu l-au găsit. Părintele Fiodor, slujind în acel sat, a aflat de el și l-a adus la Onițcani”, spunea preotul Ion. Dna Elena Căpățână, care a fost 18 ani secretară a sovietului sătesc și patru ani primar, a ținut să precizeze că în 1978, în iulie, fostul președinte al sovietului sătesc Gheorghe Cotoman a scris demers către Ministerul Culturii și a obținut resurse pentru restaurare a bisericii, care deja era în stare deplorabilă, lucrări ce au costat 130 de mii de ruble, o sumă enormă pentru acea vreme. Dna Elena a ținut să remarce contribuția creștinilor din sat, care a fost mare, și a gospodăriei agricole, și efortul tuturor celor ce au păstrat clădirea care este și astăzi.
Un alt consătean, Alexandru Popov, a prezentat publicului o fotografie din perioada interbelică, presupune dumnealui că e anul 1935-37, de o claritate excepțională, executată tot în curtea bisericii, pe care erau înfățișați părintele Nicon Iacob, care a slujit anterior, și fiul său, părintele Grigore Iacob, care a slujit până la 28 iunie 1940, după care s-a refugiat în România. Alexandru Popov a vorbit despre represiunile staliniste la care au fost supuși onițcănenii și a prezentat fotografii din arhiva familiei sale, a soției dumisale, precum și documente de prin arhivele statului. „Au fost deportate șapte familii din satul nostru, cam vreo 50 de suflete în total, iar scopul deportărilor era să bage frica în ceilalți onițcăneni și să-i determine astfel să intre în kolhoz, să fie loiali regimului sovietic” – explica dl Alexandru. Dumnealui a dat citire unor mărturii din dosarul de condamnare în 1949 a bunelului său de pe mamă, o copie a căruia a transmis-o muzeului, astfel că toți cei care vor dori să poată citi și înțelege contextul istoric al anilor 40-50 în care s-au derulat evenimentele triste și tragice pentru oamenii din sat.
Sofia Brădiștean a relatat despre o fotografie pe care este imortalizată casa sa părintească, construită de buneii săi între anii 1920-1927. Fotografia despre care a spus că datează cu luna noiembrie 1952 ilustrează o casă cu elemente arhitecturale specifice caselor „cu cerdac” (pridvor), care stă și astăzi, cu trei camere și tindă. Grupul de oameni fotografiat era familia dnei Brădiștean, adunată la casa părinților cu prilejul evenimentului de petrecere la armată a fratelui dumisale. Dna Sofia, care a lucrat educatoare de grădiniță 47 de ani, a relatat o legendă de familie, potrivit căreia pe timpul celui de-al doilea război mondial casa a găzduit spitalul militar al garnizoanei nemțești dislocate în sat. Când s-a decis retragerea trupelor germane, cerdacul a fost stropit cu benzină și urma să i se dea foc, cum s-a întâmplat cu alte case. Incendiu nu a fost și dna Sofia spune că se datorează creștinătății și credinței părinților săi în dumnezeu.
Silvia Iacub, profesoară la școala din Onițcani, a povestit din istoria instituției la care muncește, care și-a deschis ușile la 1 octombrie 1970, anul în care i-a pășit pragul împreună cu alți 33 de colegi din cl. 1, fiind astfel parte din prima promoție care a învățat toți anii în acea școală modernă. Dna Silvia a povestit elevilor cu care a venit la activitate despre ce prezenta un elev sovietic, în ce organizații erau încadrați, ce activități și serate organizau, și multe altele, și a suplinit povestirile cu fotografii din activitatea școlară de odinioară. Fotografile adsea le făceau chiar învățătorii, și unul dintre aceștia a fost dl Fiodor Muntean, care preda fizica și matematica. Fiind pasionat de fotografie, acesta a documentat amănunțit viața satului și în special a școlii, lăsând astfel o moștenire bogată de fotografii în multe albume din satul Onițcani.
Pe simezele pe care au fost expuse fotografii care deja fac parte din colecția muzeului au putut fi admirate scene din sărbătorile de altă dată care se organizau în sat, cum era „Sărbătoarea izvoarelor”, sărbătorile satului a căror mulți participanți nu mai sunt în viață, și chiar o fotografie cu membrii primului ansamblu de dansuri populare din Onițcani, apărut odată cu construcția actualei case de cultură, la finele anilor 60 ai sec. XX.
La final, muzeografa Tatiana Ghilețchi a prezentat un album digital de fotografii „Tradițiile de nuntă a secolului trecut”, în care a adunat poze cu miri și mirese din diferite zone ale Moldovei și României, prin care a adus în atenția publicului costumele protagoniștilor și participanților la nuntă, atributele de nuntă, unele obiceiuri etc. Adresându-se mai ales copiilor din sală, dna Ghilețchi i-a îndemnat să studieze și să cunoască mai atent fotografiile din albumele de acasă, ca să-și cunoască rădăcinile, să fie mândri de rudele lor, de satul lor, să povestească și altora de unde li se trage neamul.
„Mi-a plăcut cum a povestit dna Vera despre școală” – a spus Dumitru Rebezniuc, elev, iar Nicolae Zolotco a adăugat: „Despre oamenii deportați am mai auzit la lecțiile de istorie, dar și azi mi-a fost interesant”.
„Noi nu am trăit atunci și nu avem cum să cunoaștem. Am venit cu nepoțica și mergem acasă cu multe impresii” – a spus Iulia Mîțu. „Și noi am fi avut cu sora ce povesti, că și bunica noastră a fost deportată, pe 5 ani, în Kuibîșev, am fi putut aduce fotografii de nuntă de la frații mei. Mi-ar fi fost interesant să aud mai multe despre foștii primari ai satului, mai multe date istorice, dar rămâne pentru data viitoare, dacă se va mai organiza ceva asemănător” – a spus Zinaida Munteanu, o altă locuitoare.
Și la această întrunire a fost invitat Victor Organ, artistul fotograf care a inițiat proiectul de cercetare a fotografiilor „Rama albastră”, care a fost și la Boșcana recent la un eveniment similar. „Fotografiile sunt documente importante care necesită a fi păstrate tot așa ca și icoanele, covoarele, iile. Mai ales pentru cei mai tineri, fotografia este un produs mult mai atrăgător care poate să le spună mai mult decât orice despre cum au trăit buneii și strămoșii noștri”, a spus el. Iar Elena Căpățînă a ținut să dea un sfat: să nu se păstreze fotografii în telefoane, care se pierd odată cu acestea, dar să fie duse la ateliere și imprimate, pentru că doar astfel evenimentele și oamenii se vor perpetua în memoria colectivă.
