Ștefan Leca s-a născut și trăiește în Oxentea, Dubăsari, de 92 de ani. Aici a copilărit, s-a maturizat, și-a format o familie, și-a construit o gospodărie și a crescut patru copii.
Adolescența i-a fost marcată de război, lipsuri, frică și apoi foamete, dar a avut noroc să aibă ambii părinți și au supraviețuit cu toții acelor timpuri tulburi.
Rugat să-și amintească și să povestească urmașilor cât de încercată i-a fost tinerețea, marcată de mai multe evenimente tragice, Ștefan Leca ne-a comunicat următoarele:
„M-am născut în 1930. În 1937 m-a dat tata la școală și am învăţat doi ani. La al treilea an au venit rușii. Am luat încă o dată școala de la început, deja cu altă orânduire, am terminat în așa fel 7 clase în anul 1948, aveam 18 ani. Eram flăcău, alţii se însoară la anii iștea. În 44 a venit frontul peste noi. Noi am fost evacuaţi cu de-a sila din sat, duși la Horodiște, Rezina. Aici a fost mare bătălie, o grămadă de soldaţi ruși și nemţi au fost uciși. În turnul bisericii stăteau nemţii și când încercau rușii să treacă Nistrul, îi secerau pe toţi. Este un mormânt lângă biserică, un fel de mormânt comun, de vreo 10 m lungime, îi puneau acolo pe cei morţi, care și cum, îi aduceau cu carurile și-i îngropau. Noi am stat toată vara la Horodiște, am revenit acasă tocmai toamna. Dacă toată primăvara și vara am stat în evacuare, n-am semănat nimic pe ogoare. Tata era în armata română, mama singură cu mine și cu fratele născut în 1940. Când am venit acasă, n-aveam nimic de mâncare. Ne duceam la deal cu carul cu boi, căutam prin miriști mohor pentru boi și găseam și spice de grâu care au crescut din grâul prăpădit de cu toamnă pe ogor. Spicele găsite le alegeam cu grijă, mama le usca pe cuptor, le trăgea la râșniţă și făcea câte o turtă. Frontul trecuse, toamna a venit și tata din armată. Dar el nu s-a reţinut mult. În scurt timp, iarna, a fost recrutat deja de armata sovietică și a nimerit pe front, de data asta în Polonia. A fost însă rănit: un copac secerat de un obuz i-a strivit un picior. Un cumătru de-a tatei a murit pe loc, fiind rănit grav în abdomen, în aceeași secundă. Tata a fost tratat la spital și trimis a doua oară pe front. Dar s-a terminat războiul și a fost eliberat acasă. Acasă era sărăcie, nu aveam nimic! Of,of,of… Pe urmă a dat foamea cea mare, în 1946, a continuat în 1947. Abia în 1948 a fost roadă pe dealuri.
Fratele Gheorghe se și umflase de foame, era să moară, sărmanul. De foame a scăpat, dar de cancer – nu, s-a stins prin 2015… Noi ne alinam foamea cu ceea ce prindeam în Nistru. Toată ziua cu fundul în sus strângeam scoici. Le aduceam acasă, mama le fierbea, dar ce-i o scoică? Nu e ca o vacă… Am mâncat ghindă, buruian – știr, lobodă, seminţe de poamă, stevie tăiată mărunt și fiartă. Asta vara, da iarna, mama se ducea cu lucrul prin sat, erau oameni care aveau câte oleacă de pâine. Dacă câștiga mama vre-un pumn de grăunţe, făcea un fel de fiertură dintr-un pumn de făină râșnită la un ceaun de apă.
Oamenii din Oxentea au trecut cu greu peste foamete, mulţi au murit mergând pe drum. Am dus-o greu, dar am scăpat. Neamuri deale noastre nu au murit de foame, mama a trăit până în 1977, iar tata – până în 1984. După ce a ieșit pâinea nouă, în 48, oamenii nu știau saţul, mâncau până se umflau și continuau să moară.”
Vremurile tulburi, marcate de război și sărăcie, nu i-au dat șansa să înveţe mai mult. Nea Ștefan zice că la școală nu s-a mai dus, că nu aveau cu ce să-l întreţină părinţii. După ce s-a format colhozul, a mers la niște cursuri de tractoriști, apoi a făcut trei ani de armată. În 1955 s-a însurat, și-a zidit o căsuţă și i s-a înmulţit familia cu patru copii. Acum zice că are mulţi nepoţi și strănepoţi, dar că nu-i vede prea des, și nici nu a apucat să-i numere. De opt ani e văduv și îl cam dă de gol sănătatea.
Întrebat, dacă se teme de război, care, iată, face victime în ţara vecină, Ștefan Leca spune că dacă o fi sănătate, poate trece și peste el.
„Nu mă tem, că am tras, știu ce e război… N-avem ce face. Unde să fugim?! Le doresc urmașilor noștri pace, restul le-om face. Să fie liniște în ţară, pace între noroade. Da eu știu care-i vinovatul aicea. Se pare că vinovat mai mult e Putin. El e. Nu i-o mai trebuit lui bogăţie, că mai are un an-doi de trăit și n-o
să iee cu dânsul nimic, cum n-o să iau nici eu. Ce-i trebuie lui gălăgia asta?! Pentru cine?!” – se întreabă pensionarul fără să aștepte și un răspuns…
A înregistrat, S. Cernov
