Animatorii vieții culturale de la Mășcăuți au adunat sătenii la o nouă șezătoare în pofida frigului, ce pune stăpânire iarna pe lăcașurile de cultură.
Dirijați de Veronica Mamei au găsit soluția de a-l înfrunta, adunându-se la gura sobei. Au scos de prin bordei vin, din cuptor – plăcinte și sarmale, iar din zestrea neamului – cântece, snoave, pățanii și voie bună. Au ”sorit” melodiile culese din sat, au amintit de valoarea de altă dată a cărților, de datinile strămoșești.
O doamnă a povestit cum un deținut a scăpat pe timpul războiului cu zile datorită poemului lui Eminescu. Atunci când avea țintită arma asupra sa acesta ar fi început a recite Luceafărul.
Fasciștii au crezut că spune rugăciunea de pe urmă și l-au lăsat să o zică. Până a terminat de declamat cele 99 de strofe s-a schimbat tura, a fost modificat ordinul și a rămas omul în viață.
Multe au adus pe tapet în acea zi mășcăuțenii veniți la șezătoare, lăsând să se înțeleagă că vatra aceasta de răzeși de la poalele Chiclăului ascunde încă multe perle, comori spirituale ce se transmit din generație în generație. Iar îndemnul ” Haideți frați și-om trăi bine, că nu iei nimic cu tine”se voia înterpretat ca o meditație asupra ceea ce lași în memoria localității, urmașilor. În acest context un exemplu elocvent e cântecul lui Strulea – ultimul acord muzical al șezătorii. Nimeni din cei prezenți nu-și amintește când și cine a fost acel Strulea, dar cântecul lui lălăit îl știe tot satul, ba mai mult chiar, ”Răzășii” l-au făcut cunoscut chiar la nivel național. Cum ai da patrimoniul material se mai demodează, deteriorează, iar valorile spirituale, culturale dăinuiesc în veacuri.
Gh. MOTRICALĂ
Fotografii de auto