De patru decenii, lucrătorul din domeniul culturii din r. Criuleni, Mihai Onica, mentorează, acompaniază, regizează și îndrumă. Și-a dedicat cei 40 de ani de activitate actului artistic în câteva localități, în mai multe instituții publice, dar a și dăruit din priceperea sa muzicală și oamenilor care au venit la diferite evenimente private, or, recunoaște chiar dumnealui, că și-a întreținut familia inclusiv din nunți și cumetrii, că fără o muzică bună, nici una nu are loc. Rămâne și azi la pupitrul multor evenimente culturale, pune umărul acolo unde este solicitat și afirmă că dacă ar întoarce roata vremii, tot această cale și-ar alege-o.
L-am surprins la festivalul „Plec feciorii la armată” care a avut loc la Ratuș, comuna Drăsliceni, unde tocmai prezentase partea artistică colectivul de la casa de cultură pe care o conduce de 30 de ani.
– Dle Mihai Onica, cum au fost anii dvs de activitate, care, iată, s-au adunat deja peste 40?
– Am activat, cum se spune la noi, „în teritoriu”. Trebuie să fim sinceri și să spunem lucrurile cum sunt: erau niște salarii foarte mici și lucram nu doar într-un loc. Am început la 1 decembrie 1984 aici, în casa de cultură de la Ratuș, când am venit din armată. Era Dmitri Ciutac președinte al sovietului sătesc atunci, un om cunoscut, notoriu, stimat în republică, care a văzut în mine ceva și a zis că eu trebuie să pun mâna pe această casă de cultură.
Era deja construită și cu suportul lui am făcut o reparație, în urma căreia au apărut acești pereți, acest pod modelat cu ghips. Era a doua casă de cultură la care, spunea Ciutac, a contribuit cu o asemenea decorare,
prima fiind la Mașcăuți. Primul an de zile din activitatea mea, eram director, ne-am ocupat de această reparație. În 1986 a plecat Ciutac, am plecat și eu la școală, pentru că pierdusem susținerea următorului președinte pentru această funcție. În 1994 am revenit în cultură deja în calitate de director la casa de cultură Drăsliceni, dar și aici, la Ratuș, eram acompaniator pentru 3-4 colective, câte erau atunci. Astăzi sunt la Drăsliceni director la casa de cultură, acompaniez colectivul „Răzeșeana” de acolo, avem 11 ani de activitate, avem titlul „model” de trei ori apărat. Sunt profesor de muzică la școala din Drăsliceni, deja de peste 30 de ani.
Cânt la acordeon, sunt și trompetist. Am avut activitate și la Măgdăcești – la centrul de cultură, din 2008 până în prezent. Al șaptelea an sunt dirijorul fanfarei din Măgdăcești, care la anul face 15 ani de activitate. Am lucrat și la grădinițele din Drăsliceni, am acompaniat periodic colective de copii și adulți la Ișnovăț, la Mașcăuți, la Miclești, mă rugau să le ajut, să-i însoțesc la concerte, voluntar.
– Cum ați reușit să vă întrețineți familia, gospodăria, din activitatea în cultură, despre care și dvs, și alții, spuneți că este un domeniu puțin plătit?
– Sincer – nunțile și cumătriile. Cânt la nunți și evenimente din 1979, de când aveam 16 ani.
– Există percepția că nu hrănește cultura un om, asta li se spune tinerilor muzicieni, actori…
– Nu sunt de acord! Am și doi feciori, care au ales muzica, dar nu ca mine, nu cântă la instrumente. Eu le-am spus, când m-au întrebat „Tăticu, face de ocupat?”, le-am spus: orice profesie, orice lucru pe care-l faci din plăcere, investești suflet, investești și financiar, te gândești la viitor, nu să-ți fie bine doar azi, o să-ți aducă bunăstare. Mulțumesc lui Dumnezeu, ambii feciori s-au realizat. Unul chiar este manager cunoscut în toată Moldova în domeniul sonorizării, iluminatului, tot ce ține de showbiz. Celălalt tot organizează evenimente, deci, ambii mi-au urmat calea.
– Dacă ați reveni la anii când ați ales domeniul, ați schimba traiectoria?
– Nici un pic! Eu am învățat bine la matematică și când am absolvit 8 clase, tata și mama mi-au zis să merg la Teh- nicumul financiar. Tata lucra din zori până în noapte, eram 8 frați și o soră, n-avea când să meargă cu mine. L-a trimis cu mine pe un frate mai mare, să dau documentele la tehnicum, azi Colegiul financiar. Am ajuns acolo și când să intrăm, îi spun fratelui: „Eu nu vreau acolo!” Fratele s-a agitat: „Ce-o să-i spunem lui tata? Va zice că m-a trimis pe mine…”. Am zis că-i spun eu lui tata, și când am venit acasă i-am spus, că vreau să învăț la Călărași, la școala muzical-pedagogică. A doua zi, alt frate, care avea mașină, m-a dus la Călărași. Am avut încăpățânarea asta…
– Mândria dumneavoastră cea mai mare, care e? Ce vedeți, uitân- du-vă în urmă?
– Feciorii, bineînțeles, dar mai sunt și niște copii, pe care i-am mentorat, să zic așa, în anumite perioade, și mă bucur de succesele lor. E vorba de Cătălin Marcu, student la Centrul de excelență „Ștefan Neaga”. Mă bucur de parcursul lui Samson Dabija de la Măgdăcești, care e conducătorul „Dacilor liberi”, a fost elevul meu și de prin clasa VII l-am îndrumat, l-am pornit pe calea asta. Dacă văd în copil o sămânță de ceva, eu îi spun, că asta-i-e calea. Pe Camelia Ursu tot eu am descoperit-o în cl. I, deși mama ei nu voia, dar eu am fost foarte insistent. Romanița Sultan, o cântăreață foarte bravo, am descoperit-o de la grădiniță. Când vedeam ceva, spuneam că asta trebuie de dezvoltat. Nu le-am fost nemijlocit profesor, dar i-am acompaniat la sărbători, le-am căutat repertoriu, le-am dat mici sfaturi cum să lucreze, cum să-și dezvolte diapazonul vocii.
– Ne aflăm astăzi la un festival al folclorului de cătănie. Mai multe colective au demonstrat crâmpeie din petrecerea la armată. Dvs ați menționat că, la fel, ați făcut armată. Ce a fost memorabil pentru flăcăul Mihai Onica din propria petrecere la armată?
– Am avut o petrecere foarte frumoasă, chiar pe data de 7 noiembrie – știți ce sărbătoare era atunci. De la paradă, oamenii au venit la petrecere, era ograda plină. Atunci fiecare oaspete venea și dădea mâna, la petrecere, cu cel petrecut. Eu țin minte că vreo trei ore am tot dat mâna! Și familia e numeroasă, și mulți prieteni au venit, lumea era liberă în ziua asta. Dar așa se venea la petrecere – tot tineretul din sat, și din satele din jur, dacă mai aveai prieteni. Trebuia să te gătești ca de-o nuntă, poate nu chiar cu toate bucatele de nuntă, dar se făceau și câte patru mese lungi… Se cânta, în 1982, deja la trompetă, saxofon. A cântat formația din care făceam și eu parte, erau chitări, chitara bas, chitara solo, orgă. Nu era aparatajul de acum, dar instrumentele electronice deja erau.
– Care este visul dumneavoastră încă neîmplinit în domeniul de activitate?
– Eu simt o depărtare de tradiții și de muzica populară. Visul meu e ca noi să păstrăm, chiar de intrăm în Uniunea Europeană, să păstrăm folclorul. Din ce în ce mai greu, vedem cu colegii, că vin tineri în activitatea culturală. Generația tânără nu prea se implică. Este visul meu, ca noi să reușim să transmitem tinerilor meseria de pedagogi în muzică, care să muncească, să promoveze în casele de cultură folclorul și tradițiile. Salariile sunt mici, nemotivante, din păcate.
Pentru conformitate,
Svetlana Cernov
*****
Susține-ne activitatea printr-un abonament la ziarul „Est-Curier”, indice de abonare PM67856: Link Abonare Online
