Viaţa comprimată de virtualitate

“Se poate”, “Scuze”, “Iartă-mă”, “Mulţumesc” – sunt cuvinte ce stau la baza armoniei, dar care în secolul XXI devin demodate. A amintit de ele recent Papa Francisc. Cât de des le utilizăm – fie-care poate răspunde în parte. Cert e că întrebând “se poate” cerem permisiunea altuia, indiferent e soţ sau copil, rudă, părinte sau prieten, cunoscut, de a intra în intimitatea lui.

Cât de curajoşi suntem să spunem sincer, mai ales celor apropiaţi “scuză-mă”, “iartă-mă” pentru că am întârziat, pentru că am tăcut, pentru că am fost supărat, pentru că mi-am degajat furia generată de alţii asupra ta, scuze că am ieşit din casă fără să-ţi spun la revedere, etc…

Mulţumim întotdeauna oare pentru un gest, pentru o vorbă, pentru masa aproapelui pentru că ne este alături, pentru ceea ce ni se pare firesc să fie în viaţa noastră?.

Am devenit alertaţi, moderni, nu mai scriem scrisori care erau aşteptate cu săptămânile de adresat, utilizăm compiuterul şi mesajele ajung instantaneu, dar cuvintele se comprimă şi se reduc la cf, mm, pa, ok. Scurtând cuvintele, comprimăm şi farmecul vieţii. Nici nu realizăm că ne privăm de ochii interlocutorului pentru a transmite un mesaj adevărat, pentru a trăi clipa din plin, altfel devenim fantasme. Utilizarea acestor cuvinte nu necesită investiţii financiare, nici condiţii materiale, dar le putem aplica lejer în viaţa cotidiană. Să încercăm să le aducem în familie, în şcoală, căci nici părinţii şi nici pedagogii nu deţin adevărul suprem, deseori greşesc, deşi nu oricine are discernământul să recunoască acest lucru şi nu are curajul să rostească simplele cuvinte “SE POATE”, “SCUZE”. Vârsta nu e un obstacol pentru a reveni la bunul simţ, ce era caractersitic străbuneilor, buneilor noştri care aveau puţină carte, nu ştiau de compiutere, dar trăiau viaţa din plin, în receptivitate, onestitate, credinţă, graţie comunicării adevărate. Arhaicii de ei munceau din greu, dar aveau timp pentru întâlniri cu apropiaţii, pentru petreceri, pentru discuţii pe prispa casei. Soţii se adresau unul altuia cu “Dumneata”, ceea ce ne facea pe noi, modernii, să credem că sunt distanţaţi.

Greşeam, căci înstrăinarea noastră, în pofida faptului că ne tutuim, e crasa. Televizorul care era iniţial unical, aduna întreaga mahala şi ulterior genera discuţii, acum a devenit accesibil, ne separă, luându-ne timpul rezervat altă dată lecturilor, comunicării în familie. De compiuter nu vorbesc. Scuza-ţi-mă, nu idealizez viata “arhaicilor” noştri precedenţi, dar se poate să mă întreb de ce în goană după aparenta modernizare pierdem, în primul rând, valorile spirituale, care nu necesită bănci pentru depozitare, ci doar transmitere din neam în neam?…

Elena Chiriac

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *