Veteranul unui război străin

Undeva prin istoria postbelică și-a trecut tinerețea într-o țară străină Constantin Efros din Măgdăceşti, Criuleni.  Evenimentele din Afganistanul anilor 1982  l-au marcat considerabil, lasându-i în inimă amprente dureroase.

IMG_3927

Peste două luni de la încorporarea în armată a fost direcționat în Afganistan unde avea să lupte într-un razboi străin. Este decorat în 1983 la 15 noiembrie cu ordinul “Steaua Roșie”  (”Орден Красной Звезды”),  actualmente locuiește în s.Măgdăcești, r. Criuleni, este tată a 2 copii, șofer și pur și simplu un om care a reușit să învingă greutățile războiului. Este pasionat de liniștea muzicii, iar instrumentul ce-i simte trăirea și respirația este saxofonul.

- Domnule Constantin Efros, amintiţi-vă, cum ați devenit parte a unui razboi străin.

- Am fost încorporat în armată la 23 martie 1982 și trimis într-un regiment din orașul Termez, Ubekistan, unde am trecut o pregatire premilitară, după care încărcați în mașini marca “Ural” am fost duși în orașul Samarkand de unde am urcat în avionul Tu-154 până în capitala Afganistanului, Kabul.  Aici au venit, cum îi numeam noi, tinerii soldați, “cumparatorii” care ne-au ales și repartizat prin legiuni. Legiunea noastra era constituită din 4500 soldați, împărțiți pe companii. Eu eram în „RemRota”, compania 180.

- La  doar 19 ani erați pregătit pentru acțiuni de luptă?

- Consider că niciodată nu poţi fi pregătit pentru a lupta.

 - Care a fost cel mai greu moment pe care l-ați trăit în timp ce vă aflați în Afganistan?

- Au fost momente când nu mai erau speranțe că vom rămâne în viață, că o să trăim. În regiunea Nijarab am fost supuși unui atac neașteptat, dușmanii au înconjurat coloana de mașini cu alimente, combustibil și arme, 122 de mașini în total, atunci am luptat o zi și o noapte încontinuu și nu eram siguri că o să mai rămânem în viață.

- Ce s-a întâmplat mai departe, cum ați acționat?

- În momentul în care unele din mașini au fost grav avariate de dușmani și au luat foc, eu aflându-mă în una din ele nu am stat mult pe gânduri și am scos-o din flăcări ducând-o mai departe de locul luptei, după care m-am întors și am ajutat un soldat, un alt șofer care era rănit.

- Pentru această faptă ați primit ordinul “Steaua Roșie”.   Ce semnifică acest ordin, peste atâția ani, pentru dumneavoastră?

- Semnifică mult, este dovada că am supraviețuit,  îmi dă puteri să trec peste amintirile dureroase de atunci.

 - Au mai fost momente grele care v-au marcat ?

- În data de 10 ianuarie 1982 am fost trimiși din orașul Kabul, cu o coloană de mașini în orașul Termez, Republica Uzbekistan, pentru medicamente, muniție și combustibil. Aflându-ne în regiunea Cirican pe șosea am fost atacați de trupele dușmane, câțiva șoferi au murit fiind împușcați și coloana de mașini a rămas blocată.

Eu și câțiva soldați am reușit să coborâm după șosea unde am ajutat soldații care erau răniți și continuam să tragem în dușmani. Fără să vreau au început să-mi curgă lacrimile, pentru că mi-am amintit că atunci 10 decembire este ziua în care m-am născut. Unica întrebare care-mi era în minte a fost: Doamne,  doar 20 de ani să  trăiesc? Am luptat jumătate de oră după care am fost ajutați de regimentul 187 din regiunea Cirican.

- Când v-ați simțit de-a dreptul liber?

- De-a dreptul liber m-am simțit  atunci când eram în drum spre casă în avionul Tu-154 împreună cu ostașii care au terminat slujba am privit pe geamuri, iar pilotul avionului a anunțat că am trecut granița afgană.  Atunci am răsuflat adânc cu ușurare,  am simţit că am scăpat de frica că vom fi împușcați.   Am înțeles că  chinurile pentru noi au încetat.

-  Evenimentele din 1982 au lăsat în urmă probleme care se resimt și astăzi?

- Da. Am ceva probleme de sănătate,  însă nimic  nu se compară cu trauma  psihologică pe care au   lăsat-o  luptele.

- Cum considerați razboiul din Afganistan a fost unul drept sau nedrept?

- A fost un razboi de invazie, de lupte dure și mult sânge.

- Statul vă acordă vre-un ajutor financiar?

- Inițial  primeam  600 de lei, însă acum primesc doar 100 de lei pe lună.  Este un ajutor nesemnificativ.

- Spre final ați dori să ne mai spuneți ceva?

- Sunt fericit pentru că trăiesc.

Galina Efros, stagiară

Comments

comments

Latest Comments

Lasă un răspuns către SLAYK Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *