SUFLET ÎNSTRĂINAT

Când venea Ninuța acasă la părinți râdea soarele pe cer, când pleca, plângeau și buștenii. Era cea mai mare dintre cei opt copii ai lui badea Nichifor și unica ce a plecat departe din sat. Era considerată norocoasă,căci iși găsise bărbat înstărit, unul la părinți, care o pierdea din ochi de dragă. Veneau de două ori pe an cu mașinuța lor albastră, dar nu se rețineau mult. Deaceea când apărea Ninuța ograda lui badea Nichifor și a lelei Măriuța se umplea de lume. Toți frații, surorile, nepoții, cunoscuții se adunau s-o vadă, s-o asculte.

Cumnatele se ghionteau invidioase când vedeau cum o ține Mitru de mână și nu o lasă singură nici pe o clipă, nu ca bărbații lor neciopliți, care știu numai de lucru. Ninuța scăldată în dragostea, atenția neamurilor devenea și mai frumoasă,ochii negri prindeau un luciu nou și doar când Mitru închidea portbagajul mașinii umplut cu darurile aduse de rude, cu bunătățurile din gospodăria socrilor, se transformau în nouri de ploaie. De fiecare dată când pleca parca își lua rămas  bun pe vecie. Bănuia lelea Măriuța că ceva nu-i curat în inima fetei sale, dar de câte ori o întreba dacă are vreun necaz aceasta nega.

Nu s-a plâns niciodată pe soartă, își vedea de gospodărie, de copii, nu-i ieșea din cuvânt soacrei, căci trăiu într-o ogradă și fără voia ei nici vântul nu bătea. Moștenise umilința de la maică-sa, suflet chinuit și nedreptățit. În primii ani de căsnicie chiar se considera norocoasă: socrii nu aveau oi, vaci ca să o pună la lucru greu cum obișnuia taică-su. Nu aducea nici apă de la fântână, căci avea apeduct în casă.

Avea și un serviciu curat, în concepția ei, lucra în secția de ambalare la fabrica de conserve. O deranjau doar privirile compătimitoare ale mahalagițelor, care chiar i-au zis odată pe șleau: taie poala și fugi, fată dragă, cât îi lucru cu cinste, că o să te pierzi cu zile în neamul verejenenilor.A dat acel sfat pe seama invidiei,mai mult chiar i-a povestit și soacrei. S-a aprins focul în mahala și vecinele nu mai vorbeau cu ea. De sfatul lor își amintea ulterior cu mare necaz, dar era, după părerea ei, prea târziu.

De fapt, Mitru se însurase cu ea din disperare, iar ea l-a acceptat ca să scape de tirania tatălui și glodul satului.

Era îndrăgostit Iulea de Veruța o asistentă medicală oacheșă și plină de viață. Idila lor urma să sfârșească cu o nuntă. Au făcut și înțelegerea, cum se obișnuia prin părțile locului, au găsit nănași. Părea un cuplu perfect.  Maică-sa, o femeie durdulie, nu încăpea în pene de mândrie, dar i-a cazut bucuria în scârbă repede.

În ajunul înțelegerii finale, când trebuiau să dee colacii viitorilor nănași, Veruța a rămas pentru prima dată să înopteze în casa mirelui. Au stat la masă până târziu, socrii și feciorașul lor uscau rachiuașul fără să clipească. Acest fapt a pus-o în gardă. Încercă să-l avertizeze că au o zi responsabilă înainte și că nu ar fi bine sa vadă oaspeții mirele bujet, dar viitoarea soacră sări ca arsa: măi Mitruț, asta încă nu ne-a pășit bine pragul și de-am face zacoane.Veruța tresări. Mitruț râse ca un bleg. Orice propunere a ei din acea seară culmina cu replica lui: „Da mamă, mămică, ce crezi?”. Chiar când au plecat la culcare au auzit  din urmă: ”Dimineața la șapte să fiți în picioare, că Veruța, trebuie să mai facă niște cumpărături la piață”. Fata nu intenționa să meargă la piață și rămase surprinsă.

I se făcu chiar rău când auzi „bine, mămică”.

În zori în ograda verejenenilor nu era urmă de  mireasă. Veruța fugise fără să le zică o vorbă. Toate încercările de a o aduce înapoi au fost zadarnice. Lacrimile și declarațiile de dragoste ale lui Mitru nu au înduioșat-o. La ultima tentativă s-a ales cu un cucui în frunte. Fata i-a trântit ușa în nas și i-a zis: „Eu o viață am și nu doresc s-o petrec în căpăstrul lui„ mămica „și nici de un bețiv n-am nevoie”.

De rușine și necaz părinții lui Mitru mergeau mai mult pe cărări ocolite, iar când au văzut că unicul lor fecior se topește ca lumânarea au început a căuta altă mireasă. Nu puteau suporta să audă cum îi ziceau „lepădatu”.

Poate  să fie săracă lipită pământului, să n-aibă nici cămasă pe ea, dar să fie harnică, ascultătoare și să ne poarte cinste, că noi avem de toate, exprima criteriile de selecție pentru următoarea noră mama lui Mitru.

O cunoscută, fără să bănuiască că își ia  păcat pe suflet, i-a dus într-o localitate mai îndepărtată s-o stărostească pe Ninuța, că în raionul lor nu mai avea Mitru trecere la fete.

Tinerii s-au plăcut, părinții s-au înțeles și a scăpat Mitruț de porecla lepădatu. Când ieșeau în lume parcă erau niște boieri, chitiți, parfumați, frumoși, din păcate acasă Mitru ajungea ca un porc plin de glod, vomitat. Plus la toate devenea agresiv. Ninuța răbda bătăile și era recunoscătoare socrului, care uneori o salva din mânile soțului. Soacra niciodată nu i-a luat apărarea.

Străină, speriată nu avea cui se jelui, vecinele o evitau după scandalul ce-l făcuse soacră-sa. Colegele de serviciu, deși se șușoteau când o vedeau abătută, nu o consolau. Era venetică. Cu vânătai nu a umblat, căci o lovea cu pumnii în cap și sub coaste. Când era treaz era pâine de mâncat, iar de se îmbăta devenea nebun de legat….

Într-o noapte  Ninuța se întorcea de la muncă, căci toamna lucra în ture, a simțit că cineva o urmărește. Era singură, și-a strâns geanta la piept și a întețit pasul. Umbra ce se desprinse de la poarta cimitirului pe lângă care ea trecea a început a tropăi. Cu cât fugea mai tare Ninuța, cu atât urmăritorul își mărea viteza.

De spaimă s-a oprit cu capul în stâlpul de la colțul străzii lor. A văzut stele verzi și a căzut. Când a deschis ochii, Mitruț râdea ca un bezmetic, vezi ce glumă ți-am făcut. Femeia a început a plânge. Din acea spaimă i s-a tras și boala.

Frații, surorile veneau la mare depărtare s-o viziteze la spital, o întrebau ce-și dorește.

“Tare vreau să mai șed cu voi pe prispa casei părintești”, suspina ea.

“Te întremezi oleacă și vii cu Mitruț cu mașina”,  îi răspundeau ei, iar ea plângea în hohote.

La ultima vizită a cerut să rămână doar cu sora mai mică. Aceasta o întrebă:lele, plângi că te doare ori ești necăjită?

- Să nu rabzi, draga lelii, să nu rabzi. Mai bine manânci o coajă de pâine neagră singură, decât cozonaci cu un mișel.

Sunteți o pereche fericită, lele, de ce spui așa.? Toți se bucurau cum nu te scapă Mitruț din ochi, cum te ținea de mână, chiar când erai cu noi.

- Of, mai ales când eram cu voi, să nu pot scoate o vorbă despre cele ce mi se întâmplă.

- De ce ai ascuns?

- Ce puteam face? Să vin acasă la tata, care și el o bătea pe mama? Să-i rup inima mamei, care ne-a învățat să răbdăm, să nu ieșim din cuvântul bărbatului, să muncim ca robii? Să intru în gura satului? Să văd cum Tudor, cel de pe vale, care mă ruga să nu plec cu Mitruț, că nu voi avea trai bun,râde de mine?.

Am vrut să fiu gospodină, stăpână, să scap de sărăcie. Eu eram prea tânără ca să judec faptele.Trăiam cu iluziile mele.Trebuia să mă trezesc când mă servea cu bomboane. Avea un pachet plin cu ciocolate, dar cât stăteam la taifas lua câte una, o dezvelea și mi-o punea în gură. Proasta de mine, îmi ziceam, uite cum mă iubește, mă hrănește ca pe un puișor, mă scutește chiar să desfac hârtia. Nu mă întrebam atunci de ce nu-mi dă pachetul să-mi iau singură ciocolata.

 Am ajuns roaba lui și a socrilor. Mămica de când am vazut-o zice ca-i bolnavă rău, dar mă va petrece și pe mine, și pe alții și va căuta, încă, o altă noră. Copiii tot pe dânsa o vor asculta, că ea mai mult sezând pe scăunel, de fapt ne-a dirijat viața. Vă rog, măcar pentru lumea ceea,să nu mi-o aduceți lângă mine.

Mezina a ieșit cu inima frântă din spitalul care spera să-i redeie sora mai mare. Peste o săptămînă însă au revenit la ea cu toții, s-o petreacă în ultimul drum.

A noua zi colacii în amintirea Ninuței îi dădea noua nevastă a lui Mitruț. De data asta mămica, șontâc, șontâc îi executa comenzile.

E. Chiriac

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *