Memoria nu poate fi ştearsă

La Oniţcani, Criuleni, a fost inaugurată o placă comemorativă în amintirea sătenilor exilaţi între anii 1940-1949, ca urmare a represiunilor regimului stalinist.

DSCN2262

Alexandru Popov (la microfon), iniţiatorul acţiunii de comemorare a deportaţilor şi organizatorul evenimentului.

Evenimentul s-a desfăşurat sâmbătă, 14 iunie, iar organizatorii – un grup de săteni, majoritatea descendenţi ai familiilor de deportaţi,  au marcat astfel primul val al deportărilor staliniste. În iunie 1940, femei, bărbaţi tineri, copii şi moşi trecuţi de a doua tinereţe erau declaraţi, fără nici o judecată, „chiaburi” şi elemente antistatale, care prin simpla lor existenţă „puteau submina şi sabota” autoritatea şi acţiunile puterii sovietice.

La inaugurarea plăcii comemorative au venit actuali şi foşti oniţcăneni, cei care au fost exilaţi la vârste fragede ori s-au născut în Siberia, preponderent în regiunea Tiumeni.

Oleg Bulgac, profesorul de istorie de la Liceul Teoretic Oniţcani, a spus că prin aceste realităţi – deportările, au trecut toate popoarele cărora soarta le-a hărăzit nenorocul de a trăi într-un sistem totalitar.

“Aş asocia dezvelirea acestui monument cu procedura de înlăturare a unui pansament de pe o rană, care încă mai doare. Pentru unii această durere este acută, pentru alţii – suportabilă, pentru unii mai sângerează, pentru alţii timpul parcă a cicatrizat-o. Este vorba de represiuni sau deportări, iar în Basarabia cea mai răvăşită de aceste evenimente tragice a fost ţărănimea.  Pentru basarabeni, comparativ cu alte popoare din lagărul sovietic, calvarul depotrărilor a survenit mai târziu, în 1940, după semnarea pactului de neagresiune Ribbentrop-Molotov şi protocolului adiţional secret conform căruia Europa era împărţită între cele două puteri, Moldova fiind anexată de URSS. La 12-13 iunie 1940 din Moldova au îneput a pleca eşaloanele cu deportaţi. Acesta a fost primul val de deportăti. În  1944 – 1947 a urmat al doilea val de deportări. Iulie 1949-august 1951 a însemnat cel de-al treilea val de deportări. Orice ţăran putea fi declarat „chiabur” dacă avea, conform unui calcul matematic simplu admis de ministerul de finanţe al RSSM ”, 0,4 cai, 0,25 boi, 0,7 vaci, 0,14 porci şi jumătate de stup de albine. După 90 încoace deportaţii au fost reabilitaţi. Voi, urmaşii lor, astăzi reparaţi o greşeală istorică iar cei ce au suferit fără nici o vină vă privesc de sus şi vă încuviinţează faptele” -  a menţionat Oleg Bulgac.

DSCN2267

Surorile Maria şi Alexandra Popov, deportate la vârsta de 10 şi, respectiv, 8 ani.

Mariana Ţaranu, doctor în ştiinţe istorice, originară din Cimişeni, dar cu rădăcini în Oniţcani, spunea:

- Tocmai astăzi, din înţelepciunea unui grup de urmaşi ai celor care sunt menţionaţi pe aceastîă placă, s-a reuşit inaugurarea acestui monument. Am citit atent numele oniţcănenilor deportaţi şi vreau să menţionez că locuitorii satului Oniţcani au fost jertfele terorii staliniste. Chiar din primele zile de ocupaţie a Basarabiei s-au pierdut fără veste doi oniţcăneni, fiind vorba de persoane care au deţinut funcţii în administraţia românească. Deportările au fost doar o formă a terorii sovietice, în acelaşi timp teroarea s-a manifestat prin trimiterea în GULAG, prin dispariţii fără urme, prin interogatorii nocturne. Conform informaţiilor din arhiva securităţii şi din Arhiva Naţională a RM,  în total în perioada stalinistă au dispărut 34 de locuitori ai satului Oniţcani. Asta înseamnă fie că au decedat undeva în lagăre de muncă forţată, fie că au fost împuşcaţi prin apropiere de râul Nistru ori într-un şanţ… Informaţiile de arhivă denotă că zeci de locuitori ai satului erau chemaţi noaptea la primărie şi constrânşi, impuşi să dea mărturii împotriva celor incluşi ulterior în listele deportaţilor. În 1952 oniţcăneanca Axenia Brădiştean, prima care este scrisă în listă pe placa memorială, a avut curajul să scrie o scrisoare lui Stalin în care indica foarte clar că ea nu a fost chiabur, că ea nu merita să fie deportată şi solicita să i se restituie casa şi averile – o singură vacă, ca să-şi poată întreţine familia. Tragismul unei părţi a locuitorilor acestui sat a fost enorm, fiind învinuiţi pentru că avea 5 sau 6 ha de pământ.  Copiii deportaţilor la fel au avut o soartă tragică. Unii au revenit, după moartea lui Stalin, altora li s-a permis să se întoarcă oriunde pe teritoriul URSS, numai nu la baştină. Tuturor celor, numele cărora este înscris pe această placă, le-au fost confiscate averile, iar cei ce au revenit au început viaţa de la zero.

Alexandru Popov, iniţiatorul ideii plăcii care consemnează memoria deportaţilor, a spus că nu există în Moldova localitate, locuitorii căreia să nu fi suferit de represiuni.

-         Buneii mei şi părinţii au fost deportaţi, rudele soţiei – la fel, soţia mea s-a născut în Siberia – acesta a fost motivul ca să ne mobilizăm şi să le cinstim astfel memoria, – a spus Alexandru Popov.

Ulterior dânsul a adus mulţumiri şi a dat citire numelor celor 21 de consăteni, care au contribuit financiar la realizarea ideii şi iniţiativei dumisale. Şi şi-a cerut iertare dacă poate a omis pe cineva, fără intenţie, dar a precizat că s-a bazat pe datele din arhivele naţionale şi cele raionale, inclusiv pe documentele ce atestă reabilitarea lor totală.

Deputata Elena Frumosu  menţiona că deportaţii au fost cei mai harnici, că erau patrioţi şi ţineau la neamul lor, însă a menţionat cu tristeţe că la represiuni au contribuit tot oameni din satele noastre, care au îndeplinit ordinele străinilor. Elena Frumosu şi-a exprimat dezamăgirea că la eveniment au lipsit elevii şi majoritatea pedagogilor din satul Oniţcani, dar că această greşeală poate fi reparată, pentru că urmează ani mulţi în care oniţcănenii vor putea veni la monument şi  pomeni pe cei care au suferit fără voie. “Această placă este dovada memoriei, care nu poate fi ştearsă şi uitată. Îmi exprim recunoştinţa faţă de dl Alexandru Popov, căruia îi aparţine iniţiativa şi a unit oamenii pentru acest nobil fapt” – a spus Elena Frumosu.

Cei care erau copii, în 1940, acum, cu tâmplele albe, îşi amintesc de copilăria lor, în regiunea Tiumeni. Leonid Grabovschii a fost deportat în 1949, la vârsta de 1 an, împreună cu părinţii şi cu un frate mai mare şi alte rude. Mezinul familiei s-a născut în Tiumeni, la câteva zile după ce au sosit la locul destinaţiei, după lungă călătorie în vagonul pentru vinte, în care erau 10 familii din raionul Criuleni.

Şi-au petrecut o parte din copilărie în regiunea Tiumen

DSCN2252

Oficialităţi, prezente la evenimentul de inaugurare a plăcii.

În 1949 a fost deportată şi Alexandra Popov, care îşi aminteşte că avea 8 ani, iar cele două surori,  7 şi, respectiv, 9 ani. Au fost ridicaţi împreună cu tatăl lor, Vasile Popov. Mama fetelor decedase doi ani mai devreme. Ajunşi la primărie, două fete au sărit din camion şi s-au ascuns la bunica în şopron. A doua zi un pluton de nkvd-işti, însoţiţi de câini, au venit să le caute. „Patru soldaţi înarmaţi şi însoţiţi de câini ne-au escortat de-a lungul satului, pe noi două fetiţe. Eu aveam 10 ani şi bunica mi-a spus s-o ţin strâns de mână pe Alexandra de 8 ani, să nu fugă, că dacă va fugi, va fi împuşcată”, îşi aminteşte Maria Popov. Ulterior, după ce au revenit la baştină, li s-a restituit doar casa, nu şi averea confiscată, dar mereu erau umiliţi pentru faptul că sunt „chiaburi”. Au fost nevoite să ascundă acest detaliu al vieţii lor şi atunci când au decis să devină toate trei surori farmaciste, şi atunci, când se angajau la lucru, dar au rămas fidele poveţii tatălui, care le-a spus că doar cartea le este scăparea… Documental, familia a fost reabilitată în 1993.

Medicul Boris Ipati avea la momentul deportării 6 ani şi jumătate. Ograda în care trăia familia sa a fost invadată de ofiţeri NKVD şi de activiştii din sat, în noaptea deportării, la ora 2.00. În listă era inclus şi bunelul, moş Nistor, de 73 de ani.

DSCN2247

Mihail Grabovschi, Leonid Grabovschi şi Boris Ipati şi-au petrecut o parte din copilărie în reg. Tiumen.

-         În noaptea ceea el nu era acasă şi activiştii se agitau – nu se adevereşte lista. Da moş Nistor Ipati uda livada în timpul acesta… El lucra acolo şi nu ştia ce se întămplă acasă. Moş Nistor a fost deportat direct din livadă, de acasă au plecat mama de 26 de ani, sora mea de 8 ani, eu de 6,5 ani şi frăţiorul 1,5 ani, şi mâca Ioana Ipati. Tata deja de un an de zile construia Canalul Volga Don, fiind condamnat la munci silnice  pentru că nu vroia să intre în colhoz… Moş Nistor a decedat în Tiumen, într-o lună cu Stalin. Nu ne-au permis să revenim în 1956, am avut 5 ha de pământ, 25 ari de livadă, un bou, vreo doi purcei, 5 oi, deci eram „cei mai răi”, pentru că sabotam colectivizarea. Peste un an după moartea lui Stalin tata a fost escortat la noi, în Tiumen. Noi am revenit în 1960, în Tiraspol, pentru că mama a fost informată că nu are voie să se întoarcă în Moldova, în Oniţcani. Copiii oniţcănenilor, cu care am fost deportaţi deopotrivă, au supravieţuit, deşi fratele şi sora mea au trăit puţin peste 50 de ani – le-a fost subminată serios starea sănătăţii. Copiii oniţcănenilor cu care am fost duşi în acelaşi vagon tot au supravieţuit, spre deosebire de familia Pantea din Paşcani, care a pierdut 3 din cei patru copii cu care au fost exilaţi. După revenire am făcut şcoala medicală la Tiraspol, dar din cauza că eram aşa-zişi „duşmani de clasă”, nu am, fost admis la studii la academia medicală militară din Moscova. Am putut să-mi continui studiile la Universitatea de Medicină la Chişinău. Astăzi îmi doresc tare mult să-mi fie întoarsă casa care a aparţinut mamei mele, bunelului Antoniuc, care era fierar vestit în părţile locului, dar nu mi se permite, pe motiv că mama a primit despăgubire 7 mii de ruble. Casa a fost dată unor activişti veniţi în sat, ei nu au lăsat urmaşi. Acum nu locuieşte nimeni în ea, pot doar să intru în acea ogradă, dar şi atunci mă avertizează vecinii, să nu îndrăznesc, că voi răspunde în faţa legii. De fapt, se va risipi curând, că a rămas ca un şopron, nu mai seamănă a casă, – spunea medciul Boris Ipati, unul dintre cei care a contribuit la înveşnicirea memoriei oniţcănenilor pe placa, instalată în apropierea monumentului eroului necunoscut.

DSCN2256

14 iunie, 2014

Svetlana Cernov

 

Imagini: 14 iunie, 2014

 

 

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *