Mai mult decât un muzeu

De vreo doi ani nu-mi puteam aduna puteri ca să intru în muzeul din sat. Mereu mă străduiam să îl ocolesc… Nu o făceam ca să-i ignorez importanța, nu, deloc, o făceam pentru că îmi era frică. Îmi era frică de amintirile pe care le-am lăsat să trăiască acolo, îmi era frică că dacă voi intra acolo cu inima deschisă, puterea acelor amintiri mă va doborî la pământ. Și fugeam de ele, fugeam de durerea ce mi-au provocat-o, fugeam cu ochii închiși…

Azi, însă, am auzit că muzeul va fi închis pentru totdeauna…

„Nu se poate” , m-am gândit, „O fi vreo greșeală…”. Imediat, am ieșit în ogradă și am privit nedumerită în direcția lui, de parcă aș fi vrut să mă conving că mai este acolo, la locul vechi, în centrul satului, vizavi de școală, pe malul apei curgătoare… Tot stând nedumerită, am auzit un oftat adânc, într-atât de adânc ca să-mi înghețe și măduva. Am intrat în casă, dar acum doar să o închid și să mă duc la el, căci tare mai suferea… Deci, a venit timpul revederii!

Am deschis încet ușa și am pășit într-o lume nemuritoare, iar la intrare direct în fața mea o mulțime de săteni mă întâlnesc zâmbind, sunt din diferite timpuri, dar cu toții cu aceeași inimă de molovețean. Îi privesc și îi salut, aș vrea să îi întreb dacă ceea ce am auzit azi dimineața este corect, iar din aceste gânduri mă trezește un chiot pițigăiat, urmat de mai multe, toate însoțite de șuierăturile flăcăilor! Doamne, ce mai e acolo, îmi grăbesc pasul și intru în prima odaie, acolo e nuntă mare, fetele aleargă dintr-un colț în altul, mireasa plânge, ca de obicei, celelalte fete râd, o opresc pe cea mai gălăgioasă și o întreb ce se întâmplă, iar ea mă duce de mână spre celelalte domnițe și fiecare dintre ele îmi arată rochița, fundițele, cele mai bătrâne femei îmi arată zestrele fetelor, băieții, și ei, își laudă straiele, cineva a pornit muzica și cu toții încep o horă uriașă, în care dansează și mic, și mare, pentru că e glasul sufletelor noastre, e hora moldovenească! Aș vrea să dansez și eu, dar aud ceva înfricoșător, intru în grabă în alt coridor, și-mi este greu să merg, mă uit la picioare, iar ele sunt scufundate în apă, apoi înțeleg că, de fapt, sunt lacrimi. Sunt lacrimile întregului sat, lacrimile tuturor mamelor și soțiilor, tuturor băștinașilor, căci bietul muzeu aici găzduiește amintirea eroilor cazuți în cele două războaie mondiale și-n durerosul 1992. Cinci luptători și cinci civili, toți în floarea vârstei, vor să plece, iar noi cu speranță, îi rugăm să mai rămână, plâng și viii, și mo10429457_867353960054443_4796596423754329851_nrții, doar că aceasta nu mai are importanță, căci acest coridor șterge limita dintre viață și moarte, aici putem vorbi la egal. Îmi șterg lacrima și mă închin în fața lor, apoi merg mai departe. Intru în mijlocul unei odăi în care toți muncesc cot la cot, care brodează, care împletește, cineva toarce lână, cineva țese, o fată spală rufele, alta se bucură că are fier de călcat, deși e foarte greu… Îi admir în tăcere, le admir măiestria, le admir acuratețea, le admir mărinimia care s-a transmis și peste sute de ani! Nici nu-mi dau seamna cum mă grăbesc la sunet! Alerg și eu cu toți copiii, intru în clasă iar acolo mă întâlnesc binevoitori toți învățătorii satului Molovata Nouă. Mulți dintre ei sunt cu întreaga clasă, care în excursie, care la lecție, care la Casa de Cultură. Apoi îi văd și pe scumpii mei bunei, ambii învățători, ambii binevoitori, ambii muncitori, ambii deja plecați în nemurire. Ei îmi zîmbesc blând, iar eu le sărut de mii de ori mânile trudite, scumpii mei Raisa Andreevna și Vasile Haralampii! Mai trec cu pași lenți prin amintiri, întorc capul și o văd pe fetița mea micuță de tot, care alerga chiuind prin muzeu, iar mămica mea nu o scapă din ochi, urmând mereu după ea. Ruxăndița mă ia de mână și mă trage după ea în odaia copilăriei, acolo sunt toți copiii satului, toți se joacă împreună, pictează, dansează. Apoi îmi văd și păpușa mea, unica pe care am păstrat-o și una dintre puținele pe care le-am avut vreodată. Uitându-mă la ele, intru încet în odaia cu cuptor, iar acolo o mamă își adoarme dulce copilașul, deși e mare deja, este încă înfășat în broboada groasă a bunicii, pe masă au mămăligă și murături cu tocăniță, și un păhărel de vin. Apoi intră gălăgioși încă doi copilași se scutură pe rând de zăpadă, cu nasurile și obrăjorii roșii și râd în continuu. E ca în copilăria mea… ies îngândurată… Apoi le văd pe fetele mele de la teatru, tot se sfătuie cu Anatol Codru, apoi lucrează din nou la un scenariu umoristic, sunt și eu acolo, tinerică de tot, tot scriu ceva pe foaie și apoi le citesc fetelor, iar ele mă aprobă, râdem împreună. În cele din urmă, dau cu ochii de ultima odaie, e ușa… O ușă țărănească, după care se ascunde sufletul muzeului și pe care, cu părere de rău, nu poate intra fiecare, o poate face doar cel cu inima curată! Stau în fața ei și dintr-o dată aud un glas ce-mi provoacă o durere profundă: „Lilea, Sașa mai aveți să râdeți acolo, veniți și aduceți-mi odată prosoapele celea!” Mă întorc atent și o surprind pe bunicuța mea, e bătrână de tot, nu de ani, dar de dureri… Și cât de mult nu ar avea de suferit, e din nou în muzeu, din nou aranjează ceva, șterge ceva și povestește cu mult drag despre fiecare mărunțiș… O privesc și nu vreau să o opresc din lucru căci știu că puțin mai are, peste o iarnă va pleca pentru totdeauna … și, aici, nu mai vreau să-mi opresc lacrimile, plâng ținând cu ambele mâini muzeul ca să nu cadă peste mine cu toată greutatea lui.

Apoi o mână caldă mă trage către sine, e soțul meu, iar cu el și fetițele mele. „Să mergem acasă, au trecut deja două ore și noi am înghețat un pic. Dacă vrei mâine mai venim o dată”. Nu am răspuns nimic, dar am pornit în pas cu ei, la ieșirea din muzeu am mai întors odată capul, iar ei cu toții, în frunte cu bunicuța mea, au ieșit în coridor „Voi mai veni.” le-am spus eu, „Să veniți, de altfel, vom muri pentru totdeauna” mi-au răspuns ei.

Iată ce este pentru mine muzeul, mai mult decât o viață, mai mult decât o avere!…

 

Rusanda Pahomea-Isaicu

imagini din arhiva muzeului

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *