Istoria paralelă

Mă irita rău obiceiul tatei, care, oricăt de flămând ar fi venit la masă. întodeauna lăsa un sfert de mâncare în farfurie. Chiar și dintrun ou prăjit reușea să lase o bucățică. Eu, care aveam misiunea să spăl vasele și eram dobă de aventurile din copilărie ale cârlionțatului din Kremlin, îi reproșam că nu face parte din echipa farfuriilor curate. În acele momente ochii azurii ai tatei deveneau plumburii, un zâmbet amar i se strecura pe colțul buzelor și eu mă făceam nevăzută. Nu îmi era frică de tată, dar mă cuprindea o  stare inexiplicabilă de neliniște.

alexandru-pripa-la-mormantul-mamei

Întro zi, însă, tata îmi povesti cum a fost la înmormântarea unui băiețel și mama acestuia a făcut praznic cu o farfurie de sarmale cu lobodă și crupe de porumb. Le-a dat la toți copiii care reușiseră să scape din casă la acel moment, câte o sărmăluță.

- Erau asa de gustoase că fiecare dintre noi ar fi înfulecat întreaga farfurie. Ion, prietenul meu, însă, nu a reușit să prindă acea pomană. Era umflat și se misca greu, când a ajuns farfuria era goală… Peste câteva zilae a murit și el. Aveam zece ani și mă gândeam că dacă ar fi reușit să mănânce și el o sărmăluță ar fi fost salvat. Era foamete …

Eu, copilul alintat și hrănit cu forța, nu prea am înțeles atunci ce semnificație groaznică are cuvântul FOAMETE, dar mă cuprinse o jale de prietenul tatei, mă podidise lacrimile și nu mă puteam opri din plâns. Ca să mă calmeze, tata luă o cutie de bastonase de porumb și-mi propuse să facem și noi un praznic. A luat un bastonaș și mi l-a dat de sufletul lui Ion, același lucru l-am făcut și eu. Astfel până am golit cutia am pomenit toate neamurile trecute-n lumea celor drepți. În acea zi, însă, cele mai multe bastonașe au fost îngurghițate în amintirea necunoscutului pentru mine Ion.

Apoi am aflat despre groapa de jom de la Cernăuți la care se duceau în speranța salvării mii de moldoveni și reveneau acasă zeci.

Am descoperit că în istoria pe care o învățam la școală nu era loc pentru evenimentele pe care le-a trăit neamul meu. Nu se spunea nimic despre flăcăul, care răzbit de foame trecea Răutul, venea și se așeza pe prispă la mâca și plăngea cu lacrimi cât bobul de mazăre și se ruga: Dă Doamne ploaie, să crească păpușoi și pe pietre!

Nu cerea nimic. La început, mâca îi dădea câte un știulete, iar când vântul a prins a zburda prin sâiac, a pus lacăt la poartă. Avea pe cuptor șase perechi de ochi înfometați pe care trebuia să-i salveze..

Peste ani, când frica a mai ieșit din oasele martorilor evenimentelor de restriște, am întrebat-o pe mătușă-mea:

- De ce nenorociții ceia căutau salvare în satul vostru de peste Răut, doar erați în aceleași condiții?

- Aici erau mai mulți oameni gospodari, iar ei aveau mai mulți activiști care au făcut liste și au măturat podurile oamenilor fără cruțare pentru niște gramote…

 Elena Chiriac

(fotografie symbol)

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *