Îndrăgostită de operă şi de Canada

Consideră că a reuşit să se afirme şi aici, în ţara sa. La Colegiul „Ştefan Neaga” era una dintre solistele corului, din 80 de corişti. A participat la concursul republican  de canto „Ştefan Neaga” între colegii şi a luat premiul I. Apoi a participat la „Crizantema de argint”, iar participarea i-a adus premiul simpatia publicului, în primul an, iar în anul al doilea, după o pregătire mai serioasă, a luat premiul I.

Se simţea remarcată şi vrea să creadă că ar fi reuşit să-şi facă aici un viitor în muzică. Atunci era sigură de asta… Despre şapte ani de viaţă în Canada, criuleneanca Marina Cenuşă, acum – Negruţă, pentru cititorii „Est-Curier”.

– Care a fost motivul plecării tale în Canada?

- Motivul economic. În Canada nu îţi pui întrebarea cu ce să exişti. Am ales Canada pentru că era unica ţară în care puteai pleca cu familia. Auzisem un interviu cu Maria Bieşu în care ea spunea că suferă din cauza că nu are familie, că perioada aplauzelor a trecut, iar singurătatea a venit. Eu mi-am programat că mai întâi o să am o familie, după care o să-mi fac carieră. Am decis că mergem toţi împreună, am plecat legal, după o perioadă de pregătire destul de lungă.Am învăţat limba franceză, am susţinut interviul… Aveam încrederea că o să ne descurcăm. Am ales oraşul unde sunt mai multe universităţi – Montreal, ca să învăţ a cânta operă. Soţul meu este inginer programator, dar nu cred că a folosit acolo diploma sa, a reuşit altfel, este respectat în companie şi este cel care asigură mereu familia. Eu am o bursă şi îndemnizaţiile celor doi copii – ne descurcăm. Nu avem grijă că nu ne vor ajunge bani până la salariu. În Canada nu este piaţă, cum ar fi cea din Chişinău, este o piaţă unde vin doar fermierii care îşi vând propriile produse. Mulţi prieteni de-ai noştri preferă să meargă la acea piaţă. Fermierii canadieni cresc leuştean, pentru că ştiu că este preferat de români. În acea piaţă puteţi vedea inscripţii gen „Leuştean nu-i!” sau „Mărar este”. Restul tot comerţul e în magazine. Orice produs care nu ţi-a plăcut, chiar şi o sticlă de apă, poate fi returnat magazinului în baza cecului şi nimeni nu te întreabă motivul, la fel şi hainele. În Canada viaţa este fără nervi, totul se face în linişte.

 - Aveţi doi copii, aveţi casă, acum următoarea ta etapă, este cariera. Unde eşti studentă?

- În baza studiilor de colegiu am fost înmatriculată la Universitatea din Montreal, facultatea de muzică, specializarea interpretă de operă. Am studiat acolo patru ani. În această primăvară am absolvit-o. Examenul de absolvire a fost unul public. Eu trebuia să cânt o oră piese de compozitori germani, melodii franceze, italiene şi, la alegere, un ciclu de melodii româneşti. Pentru că examenenul a fost unul deschis, eu am invitat prietenii.

In culisele operei

Atelier de operă şi orchestră, Universitatea din Montreal. Marina – în centru.

Am absolvit şi cred că pot fi o preofesoară la o şcoală muzicală, dar nu asta îmi doresc. Nivelul de universitate însă e foarte puţin ca să devii o cântăreaţă de operă profesionistă. Am fost admisă la masterat, la canto, la aceeaşi universitate, unde voi studia doi ani. Voi studia tehnica, după şcoala americană. Profesoara mea spune că diferenţa dintre cântăreţii din Europa de Est şi cei instruiţi după şcoala germană sau americană este minuţiozitatea şi tehnicitatea interpretării. Cântăreţii din Europa de Est preferă să cânte canto liric italian – dai drumul vocii şi ai cântat. În Canada în primul an de studii puteam să şi plâng la lecţii, pentru că puteam să lucrăm o oră doar asupra a două note. Eu întrebam: „Da când o să cântăm?”, la care mi se spunea: „Când o să termini o să începi a cânta puţin!” Ideea este că tehnica (respiraţie, lucrul maxilarului, limbii, faringelui, muşchilor, mimica feţei) trebuie să fie integrată în corpul tău. Cu cât mai bine posezi tehnica, cu atât mai mult te poţi concentra pe redarea emoţiilor şi pe melodie – asta ne spun profesorii, ca să putem cânta mulţi ani de zile. Am două profesoare, una zâmbeşte mai des şi spune uneori că „e mai bine”, iar alta este mereu nemulţumită, dar eu sunt obişnuită cu stilul ei de apreciere care seamănă mult cu cel pe care îl au profesorii de la „Ştefan Neaga”. Este vorba de Rosemarie Landry, o arstistă recunoscută, cu aere, spontană, care nu se gândeşte la sentimentele tale, dar am totală încredere în ea. Ştie ce se potriveşte vocii mele.

 - Studiile sunt cu plată?

- Da, dar în Canada toată lumea are acces la studii, pentru că pot beneficia de împrumut de la stat pentru a-ţi plăti studiile. Peste 6 luni după ce termini studiile se consideră că tu deja munceşti şi începi a returna banii în rate, cu un procent foarte mic. Nu trebuie părinţii să-ţi plătească studiile.

- Ce faceţi în timpul liber?

- Avem foarte puţin timp liber, pentru că noi ne străduim să mergem cu copiii la multe activităţi. Statul susţine acest lucru. La sfârşitul anului statul ne întoarce 1000 de dolari pe care noi i-am cheltuit pe activităţile copiilor la diferite centre de agrement: înot, taekwondo, escaladă, activităţi teatrale sau muzicale – tot ce le place. Mergem la biblioteci, care oferă servicii variate. Bibliotecile au un avantaj foarte mare: poţi intra pe site-ul lor şi cauţi o carte. Dacă Montrealul are 80 de biblioteci şi cartea se află în una din cele mai îndepărtate, eu solicit şi aceasta îmi este adusă la bilioteca de lângă casa mea. Bibliotecile au mici microbuze, care le duc persoanelor în etate cărţi acasă, de exemplu, o dată în săptămână. Luni şi miercuri doi bibliotecari iau cărţi şi merg în parcuri, se aşează pe o păturică şi le citesc cărţi copiilor care se joacă acolo în parc. Fiecare copil nou abonat se alege cu un cadou mic de la biliotecă, de regulă, o carte sau un CD – totul pentru a-i motiva să citească.

- Te implici în activităţile comunităţii româneşti sau a celei moldoveneşti?

- Alina Nichita, care este tot din raionul Criuleni, a fondat în Montreal o şcoală românească de week-end, unde părinţii îşi duc copiii pentru a comunica în limba română. Particip şi eu la activităţi, de obicei, cânt. Cânt operă, în aşa fel încerc să popularizez acest gen de muzică printre conaţionalii noştri. De obicei, diaspora se reuneşte de sărbători, eu prefer aceste reuniunipentru că la ele se şi cântă, ca, dealtfel, şi la biserică. Acolo cânt în corul bisericesc.

 - Când ţi s-a născut visul de a cânta pe scenă?

- Me mică. De când mă ştiu.

- Cine te-a scos prima dată pe scenă?

_MG_1447

- Prima mea evoluţie pe o scenă a fost cu Elena Chiriac, în cadrul unui cerc de teatru, în ograda şcolii muzicale era spectacolul, eu aveam rolul cioarei şi m-am urcat într-un copac şi am cântat la microfon: „M-am născut într-un salcâm, într-un cuib de cioară, Eu de-adracului ce sînt…” Ha-ha-ha! Am cântat la cercul folcloric al doamnei Silvia Coşneanu. Acasă, la orice aniversare, la orice hram, nu trebuia să mă rogi de două ori. Îmi spuneau. Marina, cântă, şi eu mă suiam pe scaun şi cântam. În familie, în ospeţie, seara în drum, la bunica – puteam să mă sui pe gard şi să le cânt de acolo… Îmi plăcea că era cineva care mă ascultă.

- Ce s-a schimbat în Criuleni în ultimii doi ani, cât nu ai fost acasă?

- Centrul e mai frumos. Cred că se face ordine numai în centru. Mahalaua părinţilor s-a schimbat în mai rău. Parcul s-a deteriorat… Aleea Eminescu e mai neîngrijită. Cred că nu e corect să fie vândute bucăţi din parc. Soţul meu are un vis – să revină în Modova să sădească păduri, să devină Moldova mai verde. Cred că va face-o într-o zi.

- Ce fac oamenii în vârstă în Canada? 

- Oamenii de vârsta părinţilor mei au un sport, pe care îl practică neapărat, merg la piscină sau la activităţi gratuite pentru ei, finanţate de stat. Merg o dată sau de două ori pe an la odihnă, nu sunt nevoiţi să strângă bani pentru servicii… Sunt accesibile toate activităţile, indiferent de vârsta omului. În Canada trebuie doar să vrei, dar acces au toţi.

- Trei reguli de bază pe care, dacă le respecţi, îţi facilitează viaţa în Canada?

- Zâmbeşte! Când am mers prima dată într-un autobuz public, şoferul a zâmbit când am intrat şi apoi când am coborât şi i-am zis soţului „Nu-i normal!”, după care a trebuit să înţeleg că aşa e normal. În Canada se zâmbeşte  cu gura până la urechi, în stradă, în publicitate, în postere. La noi, am văzut recent la Orhei un poster cu un candidat electoral care ne urează „Paşte Fericit!”cu o mutră absolut acră şi încruntată. Mie mi-a luat foarte mult timp să învăţ să zâmbesc şi să accept complemente. Noi nu suntem obişnuiţi să ni se facă complemente. La colegiul din Chişinău mi se spunea, da, ai luat premiul întâi, dar tot eşti gaura de la covrig. Altă regulă ar fi să te pui în valoare. Eu încă n-am făcut nimic, dar sper să devin o cântăreaţă apreciată. Îmi doresc să fiu în lumina reflectoarelor, pe scenă şi doar acolo. Asta nu am tupeul să ascund, recunos că este visul meu şi chiar dacă cineva poate să zică că sunt obraznică, n-are decât, fiecare cu visul său. Încă o regulă ar fi să fim simpli, lipsiţi de orgoliu, să nu ne fie jenă să recunoaştem că am avut în viaţă momente mai penibile, pe care le-am depăşit. Asta ne permite să ne bedarasăm de senzaţia că suntem inferiori celor care spun că nu au probleme, dar, de fapt, le ascund. Nu da vina pe nimeni pentru că nu ai reuşit, asumă-ţi viaţa şi vei reuşi. Motoul meu, afişat în dormitor, pe care îl citesc în fiecare dimineaţă, este „Dacă nu lupţi pentru ceea ce vrei, meriţi ceea ce ai”. Eu cred că indiferent de ţara unde te afli, totul e posibil. Aşa am crezut mereu. Doar dezvoltarea personală, automotivarea îţi asigură progresul.

S. Cernov

Imagini din arhiva personală a Marinei Cenuşă-Negruţă

 

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *