Gheorghe BRATUŞCEAC – 23 de ani de nemurire

Pe 29 martie 1992 Gheorghe Bratuşceac din Bălăbăneşti, Criuleni, era rănit pe un camp semănat cu grâu. S-a stins câteva zile mai târziu, la un spital din Chişinău. Pentru familia sa luna Mărţişorului s-a transformat în acel an în luna în care îl pierdeau pe Gheorghe…

Peste 23 de ani, fratele său mai mare, Nicolae, îşi aminteşte istoria eroului Războiului pentru Independenţă şi Intergritate, care și-a dat viața pentru țară și care, rănit fiind, se ruga la camarazii săi să-l împuşte mai bine ei, decât să fie luat prizonier.

Gheorghe Bratuşceac s-a născut la 13 aprilie 1969 în satul Bălăbănești, în familia lui Alexandru și Vera Bratuşceac.  Erau în familie patru frați, el fiind cel mai mic, crescut, practic de fratele cel mare. Nicolae era foarte atașat de el și-l iubea foarte mult.

image-25-03-15-12-32

A studiat zece clase în vechea scoala de pe atunci, din Bălăbănești, era un băiat cuminte și inteligent, mereu a plana neînțelegerile care apăreau între colegi, pentru că nu-i plăceau conflictele. După ce a absolvit şcoala, a fost luat la armată. A fost şofer într-o unitate militară sovietică dislocată în Afganistan, iar înainte de demobilizare, în 1988, Gheorghe și colegii săi au fost trimişi în Armenia, unde au ajutat la căutarea de supraviețuitori în urma cutremurului devastator. A fost o experienţă grea, o misiune în care nu dormeau nopți la rând şi nici nu aveau timp să mănânce, doar să salveze cât mai multe vieţi…  Revenit acasă, s-a angajat în calitate de șofer în kolhoz, iar peste o perioadă scurtă de timp, în 1989, a fost angajat în comisariatul de poliție Criuleni.

Nicolae Bratuşceac îşi aminteşte anul 1992 cu emoţii şi lacrimi în ochi: “A izbucnit conflictul de la Nistru… Din Criuleni au fost delegați șapte tineri, printre care și Gheorghe, care au format o grupă specială, trimisă în cercetare. O săptămână nimeni n-a știut nimic de ei, erau ca şi disparuți. Ne făceam griji pentru el. Când s-a întors din prima misiune, i-am spus: “Ai grijă ce faci și cum faci, mama și tata își fac griji pentru tine…”. În dimineața zilei de 29 martie 1992, duminică, Gheorghe îi spunea mamei precum că nu vrea să meargă la pază, pe semne, avea o presimțire, însă, pe la amiază el totuşi plecă. Pe la 15:40 separatiștii au atacat, erau mai puternici şi au atacat din maşini blindate. Poliţiştii au fost nevoiţi să se retragă. Erau pe un lan de grâu, erau vizibili şi nu se puteau retrage repede. Gheorghe îşi apăra colegii, când glontele i-a străpuns umărul stâng. A căzut jos şi se ruga de camarazi să fie împuşcat de ei, decât să fie luat ostatic și chinuit. Camarazii nu puteau sa-l ajute, fiindcă erau într-o zonă foarte vizibilă. Atunci Gheorghe a făcut a doua încercare de a se ridică, şi a fost iarăşi  străpuns de un glonte”.

Ceva mai târziu a fost recuperat de pe câmp şi transportat la spitalul raional, iar după ce a fost stabilizat, au urmat trei operații la un spital din Chişinău. Acolo își petrece ultimele clipe din viaţă.

Bade, gata – a spus pe 3 aprilie fratelui său, Nicolai, şi s-a stins în aceeaşi zi. Medicii spuneau că dacă era adus din start la Chișinău poate că mai era în viață.

Iurie Sîrbu, camaradul lui Gheorghe, care în momentul tragicului atac era alături, îşi aminteşte mereu de bunul său prieten. Zice că Gheorghe a fost un erou, se pricepea la tactică şi strategie şi era, pur şi simplu, un om foarte bun.

În ultimul său drum a fost petrecut de foarte multă lume. Deja post-mortem, Gheorghe Bratuşceac a fost decorat cu ordinul “Stefan cel Mare”, decorația militară supremă a Republicii Moldova, instituită la 30 iulie 1992. Mai mulţi ani la rând părinţii săi primeau un ajutor lunar din partea statului, în mărime de 18 lei. După ce, însă, a decedat şi tatăl eroului, mama acestuia, în viaţă fiind încă, nu a mai primit îndemnizaţia, pentru că… nu avea dreptul…

V. Temciuc

În fotografie: Gh. Bratuşceac

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *