Calea până la nunta de diamant

Răbdători şi cuminţi – aşa i-am suprins pe Vladimir şi Ana Zolotco din Criuleni, în casa fiului Anatol şi nurorii Alexandra, care i-au invitat la o cină în familie cu un prilej mai rar întâlnit în zilele noastre – aniversarea a 60-a din ziua nunţii lor.

Bine, nu a fost chiar ziua ceea, că pe vremurile tinereţii lor nunţile din noiembrie se făceau de „octeabrischii” (n.r. – sărbătoare sovietică la 7 noiembrie). Pe 7 noiembrie mătuşa Ana a aşteptat sunete de la cei apropiaţi, dar, zice iertător, probabil erau toţi ocupaţi şi au scăpat din vedere aniversarea lor.

 S-au cunoscut, pentru că au fost deportaţi

S-au cunoscut şi s-au căsătorit în exil. Pe când erau copii mici – el criulenean de 11 ani şi ea – zăicăneancă de 5 ani, împreună cu  familiile, au fost deportaţi. S-a întâmplat în iulie 1941. Copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe şi-au trăit-o în regiunea Omsk, raionul Bolişerecenskii, Siberia de Vest, de unde s-au întors abia peste 17 ani. Au revenit familie cu doi copii, unul de doi ani şi altul de doar trei luni…

DSCN3052

Mătuşa Ana deapănă firul amintirilor, despre care spune că sunt atât de multe, că ar putea scrie o carte. Familia lui Serafim şi Domnica Hîncu din Zăicana au fost ridicaţi noaptea, iar miliţienii le spuneau să nu ia nimic cu ei, că vor fi duşi doar până la Chişinău:

 „La Chişinău ne-au încărcat într-un tren pentru vite, cu găuri în podele, ne-au dus la Razdelinaia (n.r.- nod feroviar în regiunea Odesa). Trenul a fost oprit şi mamele cu copii au fost separaţi de taţi, mai departe am mers separat. Am fost duşi într-un cătun foarte micuţ, cu case din lemn acoperite cu pământ. Ne-au lepădat în mijlocul satului, nopţile erau deja friguroase. În cătun era un hambar în care se depozita ovăz. În el am fost lăsaţi să ne adăpostim. Eram patru familii. Aveam câte un pat pentru fiecare familie pe care mâncam, dormeam şi sub care ascundeam lucrurile noastre. Am îndurat foame, că ne dădeau câte 200 g de pâne pe zi. Muşcai o dată şi – gata, se termina pânea. Mama era cât pe ce să fie judecată pentru o jumătate de kilogram de urluială cu care a fost prinsă în poală – o aducea acasă de la fermă. Urluiala era pentru vaci… Mama lucra mulgătoare şi uneori reuşea să ne aducă puţin lapte într-o sticluţă. Îl beam noaptea, pe ascusns, când ceilalţi din hambar dormeau, cu înghiţituri mici, ca să nu facem zgomot şi să nu fim auziţi de vecini cum înghiţim laptele. Beam cu fratele pe rând – eu o înghiţitură, el una… ”

Gheorghe, Vladimir, Nina şi Lida de 1 an, împreună cu părinţii lor Domnica şi Nicolai Zolotco din Criuleni, au fost deportaţi în aceeaşi noapte, ca şi familia Hâncu. Au ajuns în aceeaşi localitate.

După 17 ani de trai în Siberia de Vest, Familia Zolotco a revenit fără tată… Nicolae Zolotco a fost deportat pentru că avea trei cai, patru vaci, un plug, desetine de pământ, câteva vii… Familia Hâncu, transformată în Rusia în Hinculov, a revenit în întregime. Zăicănenii nu s-au mai întors în satul lor. Capul familiei se temea că dacă se va chercheli vre-o dată, ar fi în stare să-l omoare pe cel, care i-a inclus familia în lista NKVD-iştilor că erau tineri şi nu aveau decât doi copii şi o căsuţă…

 De la arat – cu hainele îngheţate pe el

Adolescenţa, ca şi tinereţea, şi-o amintesc doar în culori sumbre. Deşi erau copii, şcoala nu era o prioritate pentru copiii deportaţilor. Nea Volodea, cum a început a pricepe ceva în tehnică, a lucrat tractorist.

Emoţiile nu-l lasă să-şi spună amintirile, ochii, însă, îl trădează, umezi de lacrimi, că uşor nu i-a fost. Mătuşa Ana, însă, e mai vorbăreaţă decât el, şi povesteşte pentru ambii:

„Primele tractoare erau fără cabină, cu roţi din fier. Bărbatul meu se ducea toamna la arat şi când venea spre dimineaţă, hainele erau îngheţate pe el, nici nu -l puteam dezbrăca”. Moş Volodea, la auzul acestor vorbe începe a lăcrima, iar mătuşa se miră, glumeaţă din fire, că mai trăieşte încă, după câte a tras. În schimb, zice că toată viaţa a fost mândră de el, că pe unde a lucrat, peste tot a fost lăudat şi apreciat. Reveniţi de la Omsk, erau mulţi şi nu-i primea nimeni la gazdă. S-a găsit, până la urmă cineva, apoi le-au dat loc de casă. Părinţii făceau casa lor, tânăra familie – casa lor. Mult le-au ajutat naşii de cununie, cărora le-au fost recunoscători pentru că nu i-au lăsat să mai îndure foame, deja pe locuri natale…

Nunta în rochiţă de ştapel

Amintirile despre nuntă îi fac să zâmbească. Acum, după 60 de ani de când sunt împreună, mai glumesc pe seama copilelor, care-i făceau ochi dulci lui, şi a tinerilor, care-i dădeau tâtrcoale ei. Moş Volodea tace şi doar zâmbeşte, când mătuşa Ana îi aminteşte despre o domnişoară de origine tătară cu care se avea de bine. Despre sine spune că o plăceau băieţii ruşi. Printre avansurile tinerilor sibireci moş Volodea i-a strecurat de vreo două ori la ureche:  „Tu ia seama, că nu ştii cu cine ai să te măriţi!”

…La 7 noiembrie, 1954, era aşternută deja zăpada. Mireasă a fost luată cu sania. Mătuşa Ana zice că s-au luat din dragoste, că altfel cum să trăieşti 60 de ani alături. Moşul confirmă:  „Cam aşa…!” Întrebaţi, ce virtuţi sunt exemplu pentru copii lor, mătuşa Ana a spus că are un soţ care nu înjură, nu bea – de când sunt împreună, doar de două ori l-a văzut aghezmuit. I-a respectat mereu munca, străduinţa. Întrebată, de ce se teme azi cel mai mult, mătuşa Ana a spus că n-ar mai vrea să îndure foamea pe care o ţine minte din copilărie. Moş Vladimir, însă, a glumit a doua oară în seara ceea: „Mă tem de femeie!”, şi a zâmbit larg celeia, care i-a născut, în timpuri grele, trei copii, de care a avut mare grijă şi cărora le-a făcut mereu parte dreaptă, fără a avea favoriţi. Neamul lor va dăinui prin cei patru nepoti şi deja cinci  strănepoţi – cea mai de preţ avere după 60 de ani de căsnicie.

Svetlana Cernov

În fotografie: Ana şi Vladimir Zolotco,Criuleni

 

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *