Ana Grama: „Deportaţii din Boşcana merită o răstignire în memoria lor”

Ajunsă la o vârstă respectabilă, Ana Grama din Boşcana, Criuleni, are suficient timp să depene, ocicui ar vrea să o asculte, amintirile sale, care în viaţa de 83 de ani lungime s-au adunat multe. Anii în care şi-a trăit copilăria şi tinereţea, dar şi faptul că la maturitate a fost cetăţean activ, util societăţii, au lăsat amprente adânci în memoria sa. A adunat şi boli, unele i-au redus din mobilitate, dar cugetul antrenat şi elevat a rămas intact, încât astăzi ar putea suplini cu uşurinţă multe dintre golurile istoriei satului său natal, istorie căreia i-a fost contemporană.

Odată ce i-am păşit pragul, dna Ana îmi demonstrează fotografiile sale, unde este chipul său neschimbat de boală:

-        Iată aici sunt fotografiată când am împlinit vârsta de pensionare, la ultima mea promoţie, cea de-a 13-a în Boşcana, dar am mai lucrat şi la Peresecina cinci ani, şi în Zăicana. Am lucrat aproape 50 de ani în şcoală.

Фото1058

Ana Grama, fotografie la ultima promoţie.

Ne-a sunat la redacţie şi ne-a invitat să-i ascultăm confesiunile, pentru că la început de iulie la televizor, de regulă, sunt derulate emisiuni despre soarta basarabenilor deportaţi după 1940. Iar Ana Grama, deşi nu a fost deportată, are ce spune despre oamenii din Boşcana, care au urcat pe Golgota Basarabiei.

Amintirile din copilărie, altele decât cele crengiene

„M-am născut în anul 1932, în satul Boşcana, am fost al şaselea copil din opt. Fratele mamei mele, care nu avea copii, m-a luat să mă crească în familia sa. El se numea Chiril Rusu şi până  în 40 era primar în satul nostru. Casa şi gospodăria sa se aflau acolo, unde acum se află fosta cârmuire a sovhozului, aproape distrusă. În august 40, când au venit ruşii, eu eram în clasa I. Îmi amintesc foarte bine cum au intrat în casa unchiului doi soldaţi, şi au început a tăia pernele cu baionetele, să caute dacă n-are unchiul armă. Unchiului i-au fost legate mâinile, pe nana au pus-o lângă dânsul. Nu l-au întrebat mai mult nimic, i-au spus să-şi ia haine călduroase, încălţăminte şi mâncare pe vre-o patru zile şi l-au urcat într-o maşină, în remorcă. A fost dus şi nimeni nu a mai ştiut nimic de el. Aşa au fost începute represaliile politice. Tot din cauza convingerilor politice au fost ridicaţi consătenii mei Ion Catană, Vasile Todiraşcu… În locul lui nanu, la primărie fusese pus Costache Bulhac, el ştia limba rusă. 

Nana mea, Dosia Rusu, soţia unchiului, a fost lăsată fără de pământ. Şi nana nu era privită bine de noile autorităţi. Într-o seară de noiembrie a venit un „finagent” (n.r. – agent financiar) care o tot striga la poartă „Lele Dosie!”. Nana a ieşit şi i-a spus: „Ce cauţi la casa mea? Mă-ta şi cu tat-tu au băut în han şi au murit în han, beţivi fiind”. El a plecat fără să spună ceva, dar a doua seară au luat-o doi străjeri la selsovet. Era anul 1944. Pentru cuvintele spuse agentului nana a fost judecată pe 25 de ani.

Tata m-a luat de mână şi m-a dus acasă, zicând că acolo unde mănâncă ceilalţi, voi mânca şi eu… Nana a ispăşit pedeapsa 20 de ani, s-a întors acasă, dar nu a avut dreptul nici la casă, nici la alte averi. Nana s-a măritat cu un om mai în vârstă, cu care a trăit vreo 10 ani, şi iar a rămas văduvă”, îşi aminteşte Ana Grama.

Era învăţătoare, când a început al doilea val de deportări

 „În 49 am terminat 7 clase şi am fost înmatriculată la şcoala de medicină. Am învăţat trei luni, dar într-o zi a venit la şcoală şeful de la învăţământ şi a spus, că nu le trebuie surori medicale, le trebuie învăţători, am fost luată de mână şi dusă la Orhei, să învăţ prin corespondenţă, şi să lucrez paralel la şcoală. Aşa am denevit învăţătoare. În 49, într-o dimineaţă de vară, liniştea satului a fost perturbată de vuiet de maşini. O prietenă de a mea a venit la noi plângând şi a spus că părinţii săi au fost ridicaţi, urcaţi în maşini şi duşi. Au fost duşi atunci cei mai vrednici gospodari din sat, care aveau pământ şi unelte: Vasile Vîntu, Efim Bulhac, Gheorghe Leşan, care avea prăvălie. Multă vreme oamenii se temeau să doarmă în casele lor, să nu fie ridicaţi în toiul nopţii. Ziua trebăluiau prin gospodărie, iar noaptea se duceau de dormeau prin hăţişuri sau pe la rude, numai să nu fie găsiţi acasă, dacă se vor apuca să-i caute!” 

Vrea o răstignire în memoria consătenilor deportaţi

„Acum când am văzut că dl Chirtoacă de la Chişinău a făcut aşa un monument pentru oamenii deportaţi, mi-am amintit şi eu despre oamenii deportaţi. Am trecut prin multe în viaţă şi mi-am zis că ar fi bine măcar aici, la vechea cârmuire a sovhozului, sau la fântâna care era la poarta unchiului, să fie instalată măcar o răstignire, în memoria celor deportaţi. Apropo, din fântână unchiului – în sat îi spuneau Chiruşca Rusu, – veneau oamenii din tot satul să ia apă, pentru că spuneau că era tare bună pentru fiert fasole. Am scris vreo cinci ani în urmă despre aceasta la consiliul primăriei, dar propunerea mea nu a fost luată în consideraţie, cică nu erau bani pentru a le cinsti memoria. Eu nu am fost moşteniroarea unchiului, nu am fost trecută în numele lui, fiind parte a familiei lui Iacob şi Hartina Gâdilica, dar sunt o rădăcină, şi mi se pare că o mică amintire pentru cei mai de vază gospodari ai satului, pieriţi după anexarea Basarabiei de către imperiul sovietic, merită aceşti oameni şi urmaşii lor. Altă dată mă mai gândesc, că în fosta cârmuire a sovhozului ar putea fi amenajat un azil pentru bătrâni, pentru oameni de vârsta mea care au muncit în sovhoz, şi decât să stea această clădire degeaba, ar fi un folos din ea. Dar nu ştiu ce e cu soarta fostei case a unchiului – poate e privatizată, poate are stăpâni, dar şi aşa e de izbelişte. Poate că noua conducere a primăriei va lua în calcul propunerile mele? Din păcate, eu nu am avut drept de moştenitor asupra gospodăriei unchiului, că dacă aveam, nu se distrugea aşa. Dar tare vreau să rămână măcar o urmă a acestei familii în satul meu de baştină. Mama mea a avut doi fraţi, unul era unchiul Chiril, alt frate a fugit de urgia sovietică, fugar a umblat până la moarte, de frică să nu fie şi el trimis pe căile fără întoarcere”.

„Nu sunt de acord cu starea lucrurilor!”

Фото1057

Ana Grama cu fiica Svetlana

Bătrâneţea dnei Ana Grama nu se deosebeşte mult de cea a foştilor ei colegi de breaslă sau a consătenilor de aceeaşi vârstă. Pensia abia de-i ajunge pentru medicamente, dar spune că mereu a fost economă şi nu umblă cu mâna întinsă. Amintirile îi sunt cel mai aproape aliat, companion, dar nu ratează să se informeze şi despre noutăţile politice, pe care le află de la televizor. Deşi este zilnic vizitată şi îngrijită de către fiice, la zile de odihnă o vizitează nepoţii şi strănepoţii, dna Ana se bucură nespus de foştii elevi, care îi trec, foarte rar, pragul. Zice că nu se poate împăca cu cele ce se întâmplă în societatea de azi. S-a pierdut undeva cuvântul „stimă”, iar oamenii, una-două, dacă ceva nu le merge, iau repejor trenul sau avionul şi buni duşi sunt.

- Au rămas în sat doar oamenii cu toiag, dar noi singuri suntem vinoveţi de situaţie. Uită-te, au fost două feluri de alegeri – parlamentare şi locale. Cum am ales noi, doamnă? Din 24 de partide câte vreo doi! Şi acum vrem să fie Guvern, Parlament, dreptate? Nu e corect aşa! Nu-i unire! Fără unire nu faci nimica! Toată vremea am pledat pentru aceea ca şi în Parlament, şi în sat să fie ales un gospodar, să nu depindă de partid, pentru fiecare om să aibă inimă şi suflet, să fie un mare organizator. Dar acum fiecare luptă pentru buzunar, nu ca să facă ceva! Dacă n-ai nimic de la Dumnezeu şi lupţi numai pentru buzunar, înseamnă că n-ai izbândă” – caracterizează Ana Grama societatea contemporană. Mai spune că la alegerile locale nu a votat, pentru că nu a reuşit să ia certificat de la medic, care să confirme că nu se poate deplasa la secţia de votare şi să aibă dreptul să solicite urna mobilă, deşi ar fi vrut să votez.

La despărţire ne spune că se bucură de viaţă, că mai comunică cu fostele colege, cu care a lucrat la şcoală, una de 85 şi alta de 84 de ani. A lucrat cu tragere de inimă, de multe ori a educat copii din familii numeroase şi nevoiaşe, câte 4-5 copii dintr-o familie, dar despre care spune că îi poartă mai mult respect decât cei avuţi şi alintaţi. Îşi aminteşte cu căldură despre unul dintre ei, care i-a spus odată că a devenit om de afaceri datorită dumisale, şi care mereu a vizitat-o, venit în concediu, din ţara în care s-a mutat cu traiul, iar învăţătoarea i-a apreciat gestul.

S. Cernov

În imagine: Ana Grama, împreună cu fiica Svetlana 

Comments

comments

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *